Constantin Chirita
Ciresarii I

Cavalerii florii de cires



CAPITOLUL I

1

De aproape cincizeci de ani, orologiul cel mare din turnul scolii supraveghea cu cadranele sale cele patru puncte cardi¬nale; de aproape cincizeci de ani, acele sale enorme indicau fara greseala ora exacta. Rareori, iarna, în timpul viscolelor, zapada cotropitoare oprea mersul lor pe cadranul dinspre soare rasare, iar primavara, hulubii sau ciorile sau alte zbu¬ratoare, în zbenguiala lor, grabeau mersul vreunui minutar. Dar de fiecare data, mos Timofte Pastravanu, paznicul scolii, care-si începuse meseria aceasta înca de pe vremea instalarii marelui ornic, si care, asa cum spuneau elevii din clasele superioare, si-o va încheia doar o data cu oprirea definitiva a ceasului, se urca în turn, scutura scripetii uriasi si începea sa învârteasca o manivela cât oistea carului. Dupa ce asculta câteva clipe tic-tacul tunator si clatina din cap a încuviintare, mos Timofte scotea de la brâu o cutie rotunda de metal, cândva stralucitoare, o cutie mare cât o farfurie, o proptea pe genunchi si o pocnea cu pumnul în crestet. Ca la comanda, cutia lepada un capac pentru a dezveli un cadran de ceas cu aceleasi disci¬plinate cifre romane care împodobeau fetele orologiului din turn. Paznicul scruta cu atentie ora exacta si potrivea întocmai acele "Gîngalaului", pentru ca asa numea dânsul ceasul din turn. O data treaba terminata, închidea cu câteva zdravene lovituri de pumn capacul "Tîngalaului", pentru ca asa numea dânsul ceasul de la brâu. E de prisos sa amintim ca lantul care purta dihania aceea de metal ar fi putut struni un cogeamite dulau ciobanesc. Apoi, în mers agale, batrânul cobora scarile, iesea în curte, se oprea în mijlocul ei, citea cu voce tare ora exacta de pe ceasul din turn si, daca era în timpul lectiilor, facea iute o socoteala, tot cu voce tare, cam cât mai ramâne pâna la recreatie. Si chiar daca mai ramâneau patruzeci de minute pâna când trebuia sa sune clopotelul, mos Timofte nu mai cerceta nici Gîngalaul, nici Tîngalaul. Putea sa fie împo¬varat de treburi, putea sa fie asaltat de griji, la secunda exacta, clopotelul suna, în mâna lui, sfârsitul orei.
N-am spune însa adevarul întreg, asa cum ne-am propus, daca n-am adauga ca erau totusi câteva zile pe an în care mos Timofte nu mai respecta ora exacta. (O sa ne ierte batrânul aceasta indiscretie, mai ales ca ea rotunjeste adevarul; si pâna acum n-am întâlnit un al doilea om care sa fie în relatii atât de cinstite si de fidele cu adevarul ca mos Timofte.) Prin urmare, erau câteva zile pe an în care paznicul scolii se afla în conflict cu ora exacta. Erau zilele de dinaintea vacantei, ultimele zile de scoala. În acele zile, de câte ori dadea semnalul de recreatie, mos Timofte gresea cu regularitate. Suna clopotelul cu câteva minute înainte de ora obisnuita. Vreo cinci-sase directori foarte meticulosi i-au facut, la vremea lor, observatii pentru aceasta neregula ciudata, dar mos Timofte s-a multumit sa ridice din umeri si sa spuna, cu o voce foarte calma si nepasa¬toare, ca în acele zile Gîngalaul si Tîngalaul nu se înteleg si pace: "Gîngalaul se grabeste si Tîngalaul e cuprins de lenevie, ma straduiesc si eu sa-i împac dupa priceperea mea sarmana. Daca gasiti dumneavoastra alt chip de a-i împaca..." Aici, mos Timofte îsi ispravea vorba. Directorii îl priveau nedumeriti, încercau sa-si închipuie cam cine poate fi "Gîngalaul" si cine poate fi "Tîngalaul", si, mergând din presupunere în pre¬supunere, ajungeau la cu totul alte idei, uitându-l, pâna una-alta, pe mos Timofte si meteahna lui. Asa se facea, ca de câte ori era numit un nou director, în cladirea cea mare, cu etaj, de pe colina din nordul orasului, se discutau doua lucruri de seama. În adunarea generala a scolii se vorbea mai ales despre vechimea liceului care strabatuse viteaz un veac întreg si înainta la fel de viteaz prin altul, atingându-i sfertul, iar în cancelarie, între profesori si noul director, se vorbea despre obiceiul neschimbat al lui mos Timofte de a darui elevilor, în ultimele zile de scoala, câteva minute în plus în fiecare recreatie. Profesorii îsi înclinau capul ca în fata unui decret vechi si inviolabil, dar de fapt se gândeau, sau chiar îsi amin¬teau agitatia si nerabdarea elevilor în acele zile... si îl lasau pe mos Timofte în obiceiurile lui de demult.
Altminteri, mos Timofte era omul cel mai corect si mai cin¬stit care se pomenise pe acele meleaguri. În cei cincizeci de ani de când deretica prin scoala nu lipsise si nu întârziase niciodata de la slujba lui. De aceea pramatiile si chiulangii nu-l aveau deloc la inima. Pe cei care fugeau de la ore îi dibuia în orice ascunzis, oricât de iscusit ar fi fost ales, ceea ce nu era deloc usor pentru ca atât curtea, cât mai ales gradina scolii, nesfârsita, ca orice spatiu al amintirilor din copilarie, si plina de pomi, de copaci uriasi cu scorburi înfricosatoare, de tufisuri, de tot felul de cladiri si ziduri carora nu li se prea ghicea rostul, ofereau ascunzisuri cu duiumul. Îi dibuia ori¬unde pe chiulangii si-i scotea de chica la lumina, îi zgâltâia rau si-i ocara naprasnic cu vorbele. În acele momente puteai sa afli de la dânsul toti oamenii de seama pe care îi daduse scoala de-a lungul generatiilor, dascali, profesori, scriitori, artisti, savanti, "oameni care au înteles ca scoala este un cuib în care înveti sa te înalti în vazduh, nu o mocirla în care învata sa se târasca jiganii urâcioase". Si amintea numele de trista celebritate ale unor borfasi "care au început tot asa ca voi, înselând scoala, ca apoi sa-si însele parintii, prietenii si tara". Burzuluit, mos Timofte îsi freca apoi barba ascutita, scuipa chistocul de multa vreme stins si-l apasa furios cu calcâiul bocancului. Vocea parca-i îngheta. Orele care urmau erau ore grele, de parca s-ar fi abatut nu stiu ce aspre necazuri asupra lui. Nu-si mai gasea locul, umbla fara rost si bombanea fara încetare, si nici chiar protejatii lui nu puteau sa-l îmbuneze. Numai daca vreunul dintre chiulangiii scosi la lumina venea la el sa-si ceara iertare, fara cea mai mica ur¬ma de prefacatorie, numai atunci se schimba mos Timofte. "Apoi de... bodoganea batrânul, nu-i rau... dar numai vorbele nu ajung... " cam atât spunea el, si înca încruntat îsi gasea imediat ceva important de facut. Inima însa îi batea cu pu¬tere si nu rareori încruntatura privirilor lui ascundea lacrimi de bucurie. Se puneau pe socoteala lui mos Timofte nu putine întâmplari asemanatoare, care avusesera un rol binefacator în viata unor oameni cu care se mândrea scoala.
Mare lucru era însa când tinea mos Timofte la cineva. E¬rau elevi, protejatii lui, carora le-ar fi deschis la orice ora din zi si din noapte salile de clasa, de laborator, sala de gimnas¬tica, chiar daca ar fi trebuit sa trudeasca apoi ore întregi pentru a rândui lucrurile ca mai înainte. Câteodata intervenea cu sfaturile sale foarte chibzuite chiar în conflictele tacute dintre profesori si elevi, mai ales atunci când anumiti elevi timizi, speriati cadeau în dizgratia unui profesor. Grozav se pricepea batrânul sa culeaga asemenea "cazuri" si stia ca ni¬meni altul sa deschida inima pustilor înfricosati, si la fel de bine stia sa se faca ascultat de profesorii în pricina, îndreptând astfel, cu iscusinta lui cinstita, situatii care ar fi durat pâna la sfârsitul scolii. Mai circula printre elevi vorba ca, în anumite cazuri, cererile de reexaminare la vreun obiect erau mai sigur aprobate daca se adresau verbal lui mos Timofte decât în scris directiunii.
Dar, pentru a te bucura de pretuirea si ajutorul lui mos Timofte, trebuia sa fii un elev de "prima mâna", ce mai! un model între modele. Si daca mosul te trecea printre protejatii lui si se întâmpla sa ai vreun conflict cu pedagogii, îti anticipa viitorul în fata lor cu o siguranta nemaipomenita. Era de ajuns sa dea doua, trei exemple de oameni mari care fusesera cândva în situatii asemanatoare, cu acel belsug de amanunte al sinceritatii si nadejdii, si profesorii începeau sa priveasca altfel lucrurile si sa-si cam schimbe parerile. Pentru ca batrânul vorbea deschis, adevarat, privea drept în ochi si se pare ca nu gresise niciodata când luase apararea cuiva.
În anul în care începe povestirea noastra, mos Timofte îsi avea, ca întotdeauna, protejati si nesuferiti. De buna seama ca numai întâmplarea hotarâse ca principalii sai favoriti sa fie niste elevi dintr-a opta, care locuiau cu totii în cartierul Ciresului si pe care se obisnuise sa-i numeasca "Ciresarii". Si tot întâmplarea facuse ca printre "urâciosi", poate chiar în fruntea lor, sa se afle doi smecheri, tot dintr-a opta, pe care îi prinsese într-o dimineata ascunsi într-un sant acoperit de balarii, în timp ce colegii lor participau cu tot sufletul la ora de geologie. N-am putea spune însa adevarul întreg daca n-am destainui, de la bun început, ca elevul pe care mos Timofte îl iubea cel mai mult, primul dintre favoritii lui, era un prichin¬del dintr-a cincea, un smecher fara seaman în toata scoala, poate chiar în istoria scolii, dar caruia batrânul nu-i aratase niciodata pe fata dragostea. Mai degraba îl mustruluia pentru nazbâtiile si sotiile sale; niciodata nu-l alintase, nici macar în gluma, cum facea cu ceilalti elevi la care tinea. Daca în cei cincizeci de ani de slujba mos Timofte n-ar mai fi întâlnit un caz asemanator, daca nu i s-ar mai fi întâmplat, cu vreo trei¬zeci si cinci de ani în urma, sa-i ticaie inima pentru un pusti nebunatic, care la fiecare pas facea o nazdravanie, care în fiecare fraza rostita strecura un ghimpe si care acum era unul dintre oamenii de mare faima ai tarii, e mai mult ca sigur ca prichindelul cel smecher, blond si ciufulit, ar fi intrat în gloa¬ta nesuferitilor. Dar cum mosneagul avea o memorie precisa a cazurilor si un simt al comparatiei si previziunii care nu da¬dea gres, s-a lasat cu buna stiinta subjugat de aparitia vesela si cuceritoare a lui Tic, trecându-l în rândul favoritilor. Adica i-a acordat în sinea lui un mare viitor.
Tic n-avea însa de unde sa stie aceasta si de câte ori trecea pe lânga mos Timofte, daca nu-si ducea mâna la nas pentru a flutura din degete, atunci tragea dupa sine un dulau imagi¬nar, prins de un lant gros, pe care-l întreba chiar în clipa când trecea prin fata gheretei batrânului paznic:
? Cutu, cutu, Tîngulica, ia spune-mi din coada cât e ceasul?!... Elevii cei mici râdeau de se prapadeau, mos Timofte se încrunta si ameninta teribil cu degetul, dar Tic, nedumerit, facea sfortari cumplite (hm!) pentru a afla cauza veseliei din jur. Într-atâta se obisnuise Tic cu aceasta sotie nevinovata, încât înscenase o a doua ceremonie de botez, adaugând numele de Tîngulica lui Tombi, catelul lui credincios pe care voia sa-l faca celebru. Se chinuia ca un drac sa-l învete diviziunea tim¬pului si citirea orelor dupa mersul soarelui. Dar pentru ca noul nume sa nu ramâna o simpla adaugire, sortita unei uitari tim¬purii, si pentru ca se credea persecutat de mos Timofte, prichindelul a hotarât sa foloseasca numele de Tîngulica atunci când catelul trebuia certat, adica atunci când îl descoperea în roluri negative, si numele de Tombi când catelul trebuia alintat sau când merita sa fie încurajat, adica atunci când interpreta roluri pozitive. A facut Tic multe repetitii pâna sa ajunga sa spuna automat fraze de genul acesta:
? Jigodie scârboasa, mizerabile, Tîngulica afurisit, unde mi-ai ascuns gheata? Mars în cusca, Tîngulica! Mars!
? Bravo, Tombi! Bravo! A doua oara sa-i jupoi toata blana, numai coada sa i-o lasi, ca sa am de ce sa-l trag...
În ciuda acestor aparente, Tic tinea la mos Timofte, ba în adâncul sufletului îl iubea chiar foarte mult. Îl strâmba el, îi imita vocea si stranutul, îi flutura mereu din degete, dar cine altul îi strecura în ghereta, pe neobservate, într-o anumita zi a saptamânii, o portocala învelita frumos în hârtie rosie, ma¬tasoasa? Printr-o întâmplare foarte norocoasa, aflase pustiul ca nimic nu-i place mai mult batrânului paznic decât porto¬calele si se facea luntre si punte pentru a avea întotdeauna un fruct portocaliu gata de sacrificiu.
Dupa cum se vede, nici batrânul, nici pustiul nu aveau cu¬rajul sa-si dea pe fata dragostea pe care în adâncul sufletului si-o purtau. Ceea ce li se întâmpla amândurora cam pentru prima data în viata.

2

Mos Timofte scutura îndelung clopotelul. La drept vor¬bind, ceea ce se ascundea sub aceasta denumire era o talanga cât toate zilele, care n-ar fi facut cine stie ce nota discordanta în clopotnita atât de cutreierata de elevi, lilieci si cucuvele, a bisericii sfântul Dumitru, de peste drum de scoala. Nu era un simplu obicei, ci o adevarata placere pentru mos Timofte întâlnirea repetata, regulata si sonora cu obiectul care dadea semnalul de recreatie, si n-ar fi folosit pentru nimic în lume soneriile de multa vreme instalate în scoala. Târâitul lor im¬personal, mecanic, uniform n-avea nici un farmec pentru batrân. Mai degraba ar fi perindat coridoarele liceului sunând la usa fiecarei clase decât sa apese butoanele acelea marunte de lânga cancelarie, care nu puteau transmite niciodata emotii sau cântece, cum facea clopotelul în mâna lui. Si mai era si un ceas electric instalat chiar deasupra butoanelor care l-ar fi enervat crunt pe batrân daca si-ar fi însusit acest stil modern de semnalizare a recreatiilor. Ar fi avut impresia ca se afla sub controlul ceasului, el care de cincizeci de ani mesterea fara gres huiduma metalica din turn. De aceea, nici dupa ce agita a doua oara clopotelul nu-si arunca privirile spre ceasul electric. Daca ar fi facut însa altcineva gestul acesta, ar fi descoperit cu uimire ca mai erau aproape cinci minute pâna la pauza. Si fiindca era primul semnal de recreatie marita din acel an, însemna, în graiul original al lui mos Timofte, ca pâna la vacanta mare mai ramasesera câteva zile. "Da!" îsi spuse batrânul si scutura pentru a treia si ul¬tima oara talanga, împrastiind un sunet curios, parca strabatut de note duioase. Dupa ce aseza clopotelul la locul lui, coborî pe scara larga de piatra care lega cladirea de curtea mare a scolii. Ajuns pe ultima treapta, se posta ca o santinela lânga leul de bronz din dreapta si astepta câteva clipe. Tresari la auzul usii care se deschidea, îsi atinti ochii într-acolo, urmari cu privirea mogâldeata care se pravalea pe trepte, si, cu un zâmbet de multumire, mosul facu cale întoarsa, poposind undeva lânga cancelarie. Nu se înselase nici de asta data. Primul elev care ajunsese în curte, primul elev care atacase recreatia era, bineînteles, Tic.
Da, da! Tic fu primul care, cu un chiot ascutit, strapunse tacerea întinsa a curtii si anunta cavalcada sonora a pauzei. Câteva clipe mai târziu, curtea imensa, strajuita de plopi si castani, cu sirurile lungi de banci simple, fara speteaza: sute de metri de banci asezate în soare - cu spatii nesfârsite care puteau adaposti zece meciuri simultane de fotbal, cu alte banci, mici, izolate, facute din bârne groase prinse în cuie de lemn, raspândite ici-colo, la umbra deasa a castanilor: teri¬toriu ocupat numai de elevii mari, curtea imensa a scolii se lasa cucerita, în numai câteva clipe, de avalansa tipatoare si colorata a elevilor. Se formara grupuri, se reluara jocurile în¬trerupte cu o zi înainte sau începura altele noi, pe clase, pe grupe, pe siruri de banci, un talmes-balmes asurzitor, dar atât de sigur si de precis împartit, în care fiecare elev îsi avea locul: curse de cai, lapte gros, cincizeci de metri plat, sarituri, oina, echilibristica, urmariri, evadari, scâncete, râsete, tipete, aplauze, strâmbaturi, lectii repetate, taine, fotbal, laude, rugaminti, sandvisuri, fotbal, ochiade, provocari si iar fotbal. Dar erau si teritorii ocupate de cei mari, care repetau pentru examene sau se plimbau preocupati, cu mâinile la spate, comentând sezonul sportiv sau ultimele filme si manifestându-si din când în când dispretul fata de cei mici, care le asurzeau urechile cu zgomotele si topaiala lor. Pustii scoteau însa pe furis limba dupa ei, fara sa le treaca prin cap ca dupa câtiva ani vor face aceleasi gesturi de uimire si dispret; si neînchi¬puindu-si aceasta, si pentru a le face în ciuda celor mari, îsi împrospatau mereu joaca si zbenguiala cu alte torente de tipete, pe care le dirijau ca pe niste canonade spre teritoriile linistite de la umbra castanilor.
Undeva în curte, pe unul dintre terenurile de fotbal impro¬vizate la repezeala si delimitate de trupurile spectatorilor, se tragea la o poarta. Îsi încercau pe rând norocul fotbalistii din clasele de mijloc. Suturi plasate, sau bombe fulgeratoare, luau directia portii facuta ca întotdeauna din haine, sepci, pietre si pulovere. Portarul, un elev dintr-a opta, nu lasa nici o minge sa treaca prin spatiul aparat de el. Chiar când Tic, singurul dintre cei mici care nu era privit ca un intrus acolo, din motive ce se vor descoperi mai târziu, se repezi ca un bolid spre minge, prefacându-se ca va trage cu toata puterea în stânga, dar de fapt împingând-o plasat spre coltul din dreapta, la gaura de soarece, portarul nu-si pierdu cumpatul si opri mingea, cum s-ar spune în termeni sportivi banali, chiar pe linia portii. Înciudat, ne¬fericitul concurent scoase o limba uriasa pe care i-o arata în toata splendoarea ei portarului, si, bineînteles, dezamagit de insucces, îsi coti pasii iuti în alta directie. Dupa el se tinea, par¬ca urmarind o lectie vie, sau supunându-se unui obicei de mult statornicit, o droaie de pusti.
? Ba, Tic, ce apara azi Sergiu! Pun pariu, sa mor eu, ca nu-l gauresti!
Tic îl privi de sus, cu dispret nedeghizat, pe piciul îndraz¬net, si se hotarî sa-l puna imediat la punct:
? Eu? Pe Sergiu?!... Ha! Ha!... Te-as lasa gol, ma, auzi? Te-as lasa ca plansa de la anatomie, daca mi-as pune mintea cu tine. Si pielea ti-as lua-o... Daca n-as fi elev, as juca astazi în nationala...
? Daaaa! Las' ca stiu eu... Te lauzi. Afla de la mine ca azi nu-l gaureste nimeni pe Sergiu. Tii pariul?
? Ai tu noroc ca mie nu-mi plac oamenii saraci, adica oamenii saraciti... Altfel as paria imediat.
Mâna lui Tic se îndrepta amenintatoare spre nasul bra¬vului amator de pariuri, dar miscarea se opri brusc în aer, derutându-l si mai rau pe admiratorul lui Sergiu. Privirile lui Tic descoperisera ceva în zona aparatelor de gimnastica, mai bine zis descoperisera pe cineva acolo: un vlajgan care se întrecea în acrobatii. Temerarul solitar n-avea mai mult de saisprezece ani, dar statura lui, si mai ales bratele sale goale care se prefaceau în zeci de muschi impresionanti, ca niste coarde de otel, la fiecare miscare dovedeau o forta si o elasticitate putin obisnuite. Droaia lui Tic îsi urma cu fi¬delitate seful, copiindu-i întocmai mersul si atitudinea. Miscându-se lent, cu gâturile strâmbe si privirile fixate într-o singura directie, prichindeii pareau ca oficiaza un ritual cu totul misterios si necunoscut. Mai era si cadenta pasilor, si mai ales tacerea uluitoare a celei mai guralive si mai nebu¬natice cete din scoala.
Tacerea era deplina si în zona aparatelor de gimnastica. Spectatorii, mari si mici, urmareau cu sufletul la gura ceea ce se petrecea deasupra capetelor lor. Vlajganul se catarase pe o frânghie fara noduri, si fara ajutorul picioarelor, cum înregis¬tra foarte prompt Tic, sus, pe bârna de care erau prinse aparatele, si de acolo, printr-un salt usor, o jumatate de salt mortal, în vazduh, cum notase Tic, se agatase de un cablu gros de sârma, care traversa, inutil, la cinci metri înaltime, toata curtea scolii. Apoi, foarte linistit si zâmbind cuiva din vazduh, îsi gasi în câteva secunde o pozitie ideala de odihna.
? Îl vedeti, ma! se rasti Tic la prichindeii înfiorati din jur. Asta-i Ursu, colegul sora-mii si cel mai bun prieten al meu. Lucram amândoi la bara. Daca ne-ati vedea cum facem amândoi gigantica si salturile mortale... Asta-i un fleac.
? Ia nu te mai lauda, ma pitigoiule, îl apostrofa pe neas¬teptate un slabanog lung si desirat, cu nasul ca o patlagica. Pâna la urma te pomenesti ca ajungi si acrobat la circ.
Insulta slabanogului, rostita chiar în fata prichindeilor, îl amuti pe Tic si-l lasa o clipa cu gura cascata. Din fericire, slabanogul porni imediat dupa alte victime pe care le culegea numai din cetele celor mici, asa ca nu-l auzi pe Tic cum îsi dascalea însotitorii:
? Ba, daca va întreaba la naturale cum se cheama pasarea aceea tâmpita care da tot timpul din coada, sa spuneti ca se numeste codobatura sau Pompilica...
Ciufuliciul nu reusi sa-si duca pâna la capat razbunarea verbala, cumplita în intentia ei, din simplul motiv ca prie¬tenul lui cel mai bun, acel vlajgan caruia îi spunea Ursu, începu o noua miscare, acolo sus, deasupra capetelor lor. Se lansase într-o cursa rapida, a carei ciudatenie nu consta nu¬mai din faptul ca se facea pe un cablu, cu ajutorul mâinilor, ci mai ales pentru ca fiecare miscare de înaintare se facea prin întoarceri, si la fiecare întoarcere trupul se sprijinea într-o singura mâna, ceea ce, sa recunoastem, nu era chiar în pu¬terea oricui. Când distanta dintre cablu si bârna aparatelor ajunse la vreo patru-cinci metri, vlajganul facu pe neastep¬tate o semigigantica, adica o pendulare lunga, si îsi dadu drumul în vazduh. Printre buzele deschise ale spectatorilor razbatu un tipat, un început de tipat, pentru ca fu retezat într-o clipita, atunci când bratele acrobatului se încolacira sigure pe una din frânghiile de pe bârna, transformându-i trupul într-o pendula ordonata.
? Ei, ba! se repezi Tic la bravul amator de pariuri. Nu mai spui nimic? Acum sa te vad!... Arata-mi tu altul, în afara de mine si de Ursu, care sa faca figura asta. Nici nu stii cum se cheama figura, ma gagauta. Zborul Liliacului, auzi, tu?!
Piciul era însa atât de înspaimântat de ceea ce vazuse, ca nu talmaci pe de-a-ntregul spusele lui Tic. Si cum spaima are de multe ori o mare putere de convingere, piciul crezu cel putin jumatate din lauda colegului sau.
? Uite, daca vrei, continua Tic, într-o clipa sunt lânga Ursu. Ce, crezi ca mi-e frica?
Nu într-o clipa, dar în câteva clipe, Tic fu într-adevar lânga Ursu. Nu pentru ca sa repete figura acestuia, ci pentru ca un baiat brunet si rotofei se apucase sa zgâltâie frânghia de care se agatase Ursu si-i facuse semn sa coboare. Vlajganul aluneca spre pamânt cu atâta iuteala, ca aproape toti spec¬tatorii îsi imaginara un accident. Unul singur se lasa condus de inspiratie subita si se strecura ca o nevastuica lânga Ursu. Nu putea fi altcineva decât Tic. Inspiratia lui se dovedi norocoasa. Ciufuliciul blond si cârn mai avu timp sa auda o parte din cuvintele pe care Dan, baiatul cel oaches si rotofei, i le sopti tainic acrobatului victorios.
? ... Ne cheama Victor. Sub castanul de lânga cismea. Tu du-te repede si anunta fetele.
Îndemnul lui Dan îl transforma pe Ursu într-un fulger, iar pe Tic într-un fel de fulgeras, daca se poate spune asa. Pe potecile deschise la iuteala, printre spectatorii zapaciti de goana de bolid a vlajganului, se strecura triumfator si Tic. Iar când trecura amândoi ca niste rachete prin mijlocul terenului de fotbal aparat de fenomenalul Sergiu, se întâmpla ca mingea, scapata de cine stie cine, venea chiar în întâmpinarea lui Tic. Prichindelul, în zodia celor mai bune inspiratii, expe¬die, în plina goana, un sut naprasnic spre poarta, pe care Sergiu nici nu-l vazu. Doar îl auzi suierându-i pe lânga ureche. Si dintr-odata, dându-si seama de marea lui fapta, Tic se opri într-un urlet de bucurie, uitând cu totul de Ursu. Arunca mai întâi o privire dispretuitoare spre Sergiu, apoi trecu în revista întreaga asistenta, absolut uluita de întâmplare, în cautarea bravului amator de pariuri. Tic era hotarât, daca nu sa-l dezbrace de tot pe îndraznetul prichindel, macar ciorapii sa i-i scoata din picioare. Ceea ce în limbajul sau original însemna sa-l descalte si de pantofi, pentru ca nu vad cine ar izbuti sa-i scoata cuiva ciorapii fara sa-i atinga si încaltamintea.
? Doamne, ce gol mare am bagat! se pomeni Tic laudându-se. Le-am cam rupt gura la toti. Ia zi-i, ma plansa de anatomie! Tot mai crezi ca ma laud? Uita-te la Sergiu.
Înciudat si parca ametit de o lovitura primita în ceafa, Sergiu parasea poarta. Asa îsi închipuia Tic, dar era numai jumatate din adevar. Cealalta jumatate consta în chemarea misterioasa pe care i-o adresase baietanul acela lung si desi¬rat caruia Tic îi scornise o noua porecla: codobatura.
? Iar se-aduna ciresarii. Ce facem, Sergiule?
Cel întrebat ramase doar o clipa în cumpana. Îi raspunse imediat lui Pompilica:
? Eu ma învârtesc pe aici, iar tu... Unde se-aduna?
? La locul lor, sub castan, lânga cismea.
? Formidabil!... Cum, tot n-ai înteles? Ei sub castan... iar tu în castan, blegule. Arde-o!

3

Ursu îsi opri goana brusc, printr-o frânare atât de hotarâta, ca era cât pe-aci sa se dea de-a berbeleacul. În fata lui, pe o banca retrasa la umbra castanilor, îl priveau cu ochi mari, ui¬miti, doua fete. Una bruneta, aproape palida, cu cozi lungi atârnându-i pe piept, cu ochi visatori si miscari lente, des¬prinse parca din vis; cealalta blonda, cu parul scurt, tuns baieteste, cu ochi iscoditori, cu miscari scurte, sigure, care se vor foarte convingatoare, cu ceva aspru în voce si-n atitudine, spre deosebire de duiosia pe care o emana prietena ei. Fiecare parea contrastul celeilalte, aceasta la prima vedere.
Fata blonda, care raspundea la numele de Lucia, îl cerceta sever pe mesagerul tacut:
? Parca te-ar fi revarsat un ciclon din marile Japoniei. Ce s-a întâmplat?
Ursu îi evita privirea. Putintel stingherit, bolborosi câteva cuvinte:
? Dan mi-a spus ca Victor are, în sfârsit, harta...
Amândoua fetele tresarira în acelasi timp. Maria, fata ne¬gricioasa, cu cozi lungi si lucioase, sari sprintena de pe banca, dar reverenta care-i continua miscarea si care n-avea nici o destinatie parea lenta, obosita:
? Harta! si cuvântul o trezi din visul de o clipa. Lucia! Îti dai seama?
Lucia îsi schimba dintr-o data atitudinea. Deveni rigida, pedanta, ca o profesoara nesigura:
? Ascultati-ma o clipa si nu va pierdeti cumpatul. Eu ma voi ocupa de tertiar. Singura si foarte repede îl voi pune la punct. Cuaternarul... daca n-aveti nimic împotriva... ar putea sa fie copiat de Dan.
Nedumerita, Maria încerca un protest:
? Lucia! Nu întelegi ca...
? Ba înteleg foarte limpede. Eu cred ca tu nu întelegi. Îti pierzi prea repede firea. Uite, ca sa scap de orice teama, îti fagaduiesc c-o sa-l ajut eu pe Ursu, daca va mai fi nevoie, bineînteles. Harta cuaternarului e destul de bine reprodusa în manual. Sergiule! N-ai manualul la tine?
Rostind ultimele cuvinte, Lucia îsi întoarse, cu o miscare fireasca, aproape lenesa, capul într-o anumita directie. Acolo, pe un colt de banca, ascuns privirilor de trunchiul unui plop nesfârsit, Sergiu citea de zor dintr-o carte, sau, asa cum price¬pura imediat cei trei ciresari, se prefacea ca e cufundat în lectura. Furios ca fusese prea repede descoperit, spionul ne¬norocos se rasti la ei.
? N-am nici un manual si, chiar daca as avea, nu vi l-as da, tocilarilor. Asta-i!
Când silueta lui Sergiu disparu într-un grup de elevi, Lu¬cia începu sa-si dojeneasca prietenii:
? Ne-am înteles de atâtea ori sa fim mai atenti când dis¬cutam despre expeditie. Nu v-ati dat seama ca Sergiu si ceilalti din grupul lui ne urmaresc pas cu pas? Daca nu suntem în stare sa ne ferim de natângii astia, atunci mai bine sa dam planul pe fata într-o adunare a clasei.
Ursu si Maria îsi plecara privirile ca doi vinovati. Mai mult pentru sine, Maria întreba în soapta:
? Oare a auzit ceva? Eu nu cred...
Nemultumirea n-o parasise înca pe Lucia. Ea avea un principiu cu care se straduia sa-i obisnuiasca si pe ceilalti: a pastra secretul unui lucru nu înseamna a învalui acel lucru în mister. Procedând astfel nu faci altceva decât sa atragi atentia catre ceva care are sanse sa ramâna neobservat. Cel mai bun sistem de a pastra o taina, sustinea Lucia, e acela de a nu da nici o importanta obiectivului care constituie taina, de a-l trata asemeni tuturor lucrurilor banale si cotidiene. De câte ori discutau aceasta problema, si ocaziile de a o discuta nu erau foarte rare, ea amintea, fara sa oboseasca sau sa se plictiseasca, o povestire a lui Poe, care o impresionase atât de mult încât îi sugerase principiul. Era vorba în acea povestire de disparitia unui document important, pe care politia îl cau¬ta cu tenacitate cumplita, mai ales ca stia si camera în care se afla ascuns documentul. Si cu toate acestea, desi cercetase cu lupa, cu acul si sunetul fiecare centimetru patrat al în-caperii-ascunzis, nimeni nu reusea sa descopere documentul. Pentru ca se afla, în vazul tuturor, într-un plic, aruncat par¬ca la întâmplare, în cutia cu corespondenta. Lucia dezvoltase ideea, sustinând ca documentul ar fi fost la fel de bine pazit, poate chiar mai bine, daca ar fi fost aruncat în cosul de hârtii. Iata de unde si cum aparuse principiul, supranumit între ciresari "secretul Luciei", care, rezumat în câteva cuvinte, suna cam astfel: un secret are cele mai mari sanse sa ramâna secret daca nu e considerat secret.
Iata de ce Lucia crezu ca e cazul sa mai adauge câteva cu¬vinte prietenilor ei:
? E de-ajuns sa rostesti câteva vorbe în soapta, si imediat cei din jur ciulesc urechile. Sa discutam planul nostru închipuindu-ne ca am vorbi despre examene.
La îndemnul Luciei, Ursu lua o înfatisare atât de voit nepasatoare, apoi cauta un zâmbet atât de caraghios, încât amândoua fetele izbucnira în hohote de râs.
? Ne întâlnim sub castanul nostru, spuse Ursu, hlizindu-se mai departe. Lânga cismea. Dispozitie de la Victor.
Contrastul dintre schimonoseala fetii si vorbele rostite de Ursu era absolut inimitabil. Petrecut pe o scena, momentul ar fi provocat, prin râs, zeci de fracturi ale maxilarelor, ale sternului si nenumarate încurcaturi de intestine. Ceea ce o facu pe Lucia sa anunte sententios:
? Teodoru Teodor ? Ursu! Nota doi!
Teodoru Teodor, vlajganul poreclit pe buna dreptate Ursu, din cauza fortei sale care-i depasea cu mult vârsta, privi buimac spre cele doua fete care pornisera, într-o conversatie evident banala, spre locul de întâlnire a ciresarilor. În neputinta de a afla pricina neasteptatei lor transformari, nu gasi ceva mai bun de facut decât sa le urmeze, cu mâinile în buzunare si cu privirile atintite undeva pe cer, ceea ce îndem¬na, într-o clipita, zeci de elevi sa caute si ei taina nevazuta de pe bolta albastra.
? Unde-i, ma?
? Am pierdut-o...
? Ce-ai pierdut?
? Nu stiu...
? Uite-l! Acolo, deasupra plopului. Iar s-a dus...
Zeci, sute de exclamatii, de întrebari, sute de perechi de ochi iscodind cu înfocare si tenacitate cupola albastra, imaculata, fara o dâra de nor. Doar întâmplarea atrase undeva un uliu pribeag pe care privirile îl descoperira si pe care vocile îl trans¬formara în soim, în vultur, în pajura. Ba se gasira vreo câtiva care se jurau ca vazusera cum vulturul scapase un berbec din gheare. Trezit de tacere si exclamatii, Ursu, dupa ce trase cu urechea în jur, începu si el sa cerceteze bolta.

4

Sub castanul de lânga cismea, un castan urias, un castan rege, cum era supranumit, care ar fi putut adaposti, singur, în ramurile lui, o scoala întreaga, se afla un singur baiat, acel Victor care, dupa spusele lui Dan, facuse rost de o harta. Desi aplecat deasupra unei foi de bloc, i se putea ghici lesne statu¬ra, înalta, bine legata, si, desigur, foarte supla. Avea fata lunguiata, ochii negri, adânci, parul închis la culoare, era ase¬meni multor tineri de vârsta lui, la înfatisare. La o cercetare mai atenta poate ca i s-ar fi descoperit o nota de maturitate în trasaturi, în gesturi, în atitudine. Dar nu asta îl deosebea pe Victor de ceilalti. Tânarul aplecat asupra foii de bloc era un elev cu totul exceptional, si, în primul rând, un matematician care uimea prin logica si puterea sa de demonstratie. E de prisos sa spunem ca era cunoscut în întreaga scoala, si ca rareori profesorii îsi pusesera sperante mai mari într-un alt elev. În ciuda precocitatii sale, Victor era înca foarte copila¬ros, pasionat dupa visuri, expeditii si aventuri.
Cufundat în cercetarea hartii, tânarul nu observa o silueta ascunsa dupa trunchiul castanului si nici nu auzi, câteva secunde mai târziu, fosnetul slab al frunzelor care parca sorbisera între ele silueta elastica si tacuta ca o fantoma. Nu¬mai câteva clipe sa fi întârziat, si intrusul, cocotat acum în castan, ar fi fost descoperit de privirile iscoditoare ale lui Ur¬su, ale Luciei si Mariei, care se apropiau, lenesi, de copac. Dar cum nimeni nu observase nimic, discutia parea ca începe sub semnul celei mai depline sigurante.
? Zau, Victor, chiar ai facut rost de harta? întreba Maria. Ar fi fantastic...
? Dupa cum vedeti, raspunse Victor, descoperindu-le celor trei foaia mare de bloc.
Privirile se repezira lacome asupra hartii. Numai Victor, calm, întreba ca pentru el:
? Ionel si Dan de ce nu sunt aici?
Tocmai în acea clipa îsi facu aparitia, gâfâind, Dan.
? Nu vrea sa vina... Magarul! L-am rugat, l-am amenintat, am facut-o pe clovnul... Nu vrea! Spune ca trebuie sa repete la geologie, magarul... Ia sa vad si eu harta!
Victor se uita la ceas. Pâna la semnalul clopotelului mai ramasesera vreo sapte minute.
? Ce facem? întreba el. Maria... Nu vrei sa încerci tu sa-l aduci pe Ionel?
Se vedea lesne ca invitatia lui Victor nu-i facea nici o placere Mariei, dar, cum nu prea avea obiceiul sa-si contra¬zica prietenul, o accepta, fara sa uite însa sa strâmbe de câteva ori din nas. Daca ar fi îmboldit-o altcineva s-ar fi iscat un taraboi, sau macar o cearta pentru care n-ar fi ajuns o recreatie întreaga. Dar fiindca o invitase Victor... Îsi învinse repede senzatia de neplacere si porni chiar în goana spre cladirea scolii.
Ceilalti îsi gasira iarasi de lucru cu harta. O tineau pe ge¬nunchi si o cercetau cu ochi de Argus.
? Dungile astea albastre ce sunt? întreba Dan.
? Tocmai tu sa nu stii, tu, marele campion rebusist!? se mira Lucia. Ce-ar putea sa fie?
? Formidabil! descoperi Dan într-o clipa de genialitate. Râuri subterane! Mama draga, peste tot numai râuri... dar deodata se simti cuprins de neliniste: Mama draga, dar cum le trecem?
? Asta e, raspunse Victor. Asta-i problema numarul unu! Cum trecem râurile? Despre adâncimea lor harta nu spune ni¬mic, nu sufla nici un cuvânt; sa zicem ca ar fi de ordinul centimetrilor... Dar uitati-va la lacuri. S-ar putea ca lacurile sa fie foarte adânci, si tare îmi vine sa cred asta. Aici va fi cel mai greu. În orice caz, nu ne vom lasa opriti de lacuri. Dar cum ne vom descurca?
Lucia lovi de câteva ori, încet, cu pumnul în speteaza bancii:
? Doua minute de gândire pentru gasirea celei mai bune solutii, fiindca sunt mai multe... Gata! începem!
Îndemnul Luciei, desi neasteptat si ciudat, fu totusi luat în seama. Capul în mâini, ochii închisi, concentrare deplina. De acest ragaz nesperat profita Pompilica, slabanogul, codoba¬tura, cum îl poreclise nu cu mult timp înainte Tic. Ajunsese cu bine în spatele castanului, dar abia acum urma greul. Cu chiu, cu vai izbuti totusi sa se catere, nu fara sa-si juleasca mâinile si sa fie atacat chiar pe ceafa de un întreg furnicar scos din treburile lui. Îsi gasi loc într-o cracana si începu sa se scu¬ture de gânganii, suferind tacut si cumplit. Urechile îi stateau însa ciulite, chiar în aceasta situatie de neinvidiat, gata sa înregistreze cel mai tainic cuvânt. Din nefericire pentru el, mo¬mentul de tacere impus de Lucia se prelungea. Iar câteva furnici mai curioase izbutisera sa treaca de bariera camasii si coborau întepatoare spre burta.

5

Dar Pompilica nu era singurul care simtea furnicaturi. Fara sa fie atacati de furnici, mai erau doi tineri, undeva într-o clasa, care aveau cam aceleasi senzatii: Maria si Ionel, în mai putin de doua minute izbutisera sa se certe cât altii în trei zile, si asta pentru ca Maria îl gasise pe Ionel singur în clasa, rezemat tacticos de pervazul ferestrei si privind unde¬va în nestire, afara.
? Ni s-a spus ca junele Edison se pregateste la geologie, tabarâse Maria asupra lui. Sau poate încearca sa-si imagi¬neze cum arata jurasicul în curtea scolii...
? La urma urmei ce vrei, Cosânzeana vopsita?
? Nesuferitule!
? Urâcioaso!
? Edison nevertebrat!
? Cum?
? Asa cum ai auzit! Nevertebratule! Noi te asteptam cu totii si tu îti dai ifose de fiinta evoluata. Stai si numeri frun¬zele salcâmilor... Cel putin dac-ai numara firele de iarba...
? Ce am eu cu firele de iarba? întreba nedumerit. Pentru ce...?
? Ca sa vezi daca-ti ajung pentru desert...
? Asculta, obraznico! Daca nu te carabanesti imediat, am impresia ca o sa-mi ratacesc mâinile prin cozile tale...
? Nu mai spune! se otarî Maria. Cred ca tii prea mult la obrajorii matale ca sa faci isprava asta. Ti-a mai spus cineva ca esti lin caraghios?
Ionel parea mai degraba dezgustat de insultele Mariei:
? Nici macar nu esti în stare sa faci un spirit mai acatarii. Probabil ca te-ai molipsit de la frate-tau...
Maria era cât pe-aci sa se napusteasca asupra lui:
? Crezi ca de spirite îmi arde mie acum? Sunt înfuriata si tu esti un caraghios... foarte mare. Stii doar ca Victor a copiat harta, stii ca trebuie sa luam o sumedenie de hotarâri, stii ca avem întâlnire la castan... Ce astepti? Sa venim toti si sa te imploram? Nu întelegi ca am facut rost de harta?
? Ia mai lasati-ma dracului cu harta asta. Parca ati fi facut nu stiu ce mare scofala. O harta, si gata. Când o sa am timp, o sa ma uit pe ea... De altfel, peste câteva minute, trebuie sa sune...
? Foarte bine! gasi Maria solutia salvatoare. Daca nu vrei sa vii, nu veni! Dar cred ca esti îndeajuns de cavaler ca sa ma conduci pâna acolo...
? Asta ce smecherie mai e?
? Nu e nici o smecherie, din pacate... Sergiu si Pompilica...
? Sa se duca dracului amândoi, si tu sa ma lasi în pace, auzi? Maria îi facu o reverenta.
? Sa se duca dracului, cum spui tu. N-am nimic împotriva. Chiar poti sa-i ajuti sa ajunga mai repede acolo... daca ma conduci pâna la castan. Ma asteapta amândoi în curte si mi-au spus si ei ca vor sa-si rataceasca mâinile prin cozile mele. Nu poti sa ma lasi în primejdie...
Dar, spre surpriza Mariei, Ionel nici nu se gândise sa se urneasca. Dimpotriva, simulând o tresarire, deschise repede cartea si îsi atinti ochii pe niste desene.
Maria lovi îndurerata cu calcâiul în podea.
? Lasule!
? Cara-te, scârboaso! Nu vezi ca am treaba? Si, la drept vorbind, nu am nici un pic de simpatie pentru cozile tale. Hai, cara-te!
? Nu ma duc!
? N-ai decât... Va sa zica, deosebirea dintre arhaic si paleozoic...
? Era urmatoarea: Arhaicul era populat cu vietati pri¬mare, fara nici o însusire, care puteau foarte bine sa se numeasca Ioneli, iar paleozoicul...
? Avea o singura fiinta, diforma, mincinoasa si nesufe¬rita... se repezi baiatul.
? Un Ionel evoluat! puse punct discutiei Maria si se avânta pe usa, lasându-si prietenul cu gura cascata.

6

Desi trecusera minutele pentru gândire, tinerii de sub cas¬tan se fereau sa-si destainuie solutiile. De câteva zile, de când gasise harta într-o arhiva uitata, în care de multa vreme nu mai umblase nimeni, Victor se gândea zi si noapte la obiectul de care aveau nevoie. De buna seama ca si gânditorii de câteva clipe, Lucia, Ursu, Dan, descoperisera obiectul visat de Victor, dar li se parea atât de înfricosator de departe încât nu îndrazneau sa-i rosteasca numele. Dan îsi lua în cele din ur¬ma inima în dinti si începu sa vorbeasca, însa cu o voce atât de jalnica, de parca nu dezlegase o problema, ci sesizase un obstacol de neînvins:
? O barca, asta ne trebuie, mama draga...
Tonul lui Dan îi molipsi si pe ceilalti, care încuviintara încet din cap, prilej de a-si ascunde privirile triste si dezo¬late. Numai Ursu se împotrivi jalnicei uverturi:
? Ei si! Mare lucru o barca... daca...
Privirile uimite ale Luciei îi înghetara însa vorbele pe buze. Tocmai atunci aparu bosumflata si Maria.
? Nu vrea sa vina cu nici un chip, anunta ea. Caraghiosul! Si sunt sigura ca numai din orgoliu.
Cine se mai gândea însa la Ionel!? Toti uitasera de el, altceva îi apasa cu spaima si rautate. Mirata ca nu primeste nici un raspuns, Maria se adresa indignata tuturor:
? Va bateti joc de mine? Sau poate vi s-a întâmplat ceva? Spuneti! Parca vi s-au înecat corabiile...
Un moment de tacere, apoi un hohot de râs, un râs salvator urma cuvintelor ei, ceea ce o zapaci si mai mult. Nu mai întelegea nimic, dar Dan, întelegându-i starea, încerca s-o linisteasca, în felul lui:
? Ehei!... Ce bine-ar fi fost, zau, Maria, ce bine ar fi fost sa ni se fi înecat câteva corabii... Mama draga, tot am mai fi sal¬vat noi una... Ce? Tot mai crezi ca glumim? Numai la corabii si la barci ne gândim... Ia uita-te la harta, uita-te: râuri, lacuri... Cum le vom trece?
În clipa aceea, capul ascutit al lui Pompilica iesi dintre frunze si coborî încet, atât cât putea sa coboare fara sa-si frânga gâtul, si ochii spionului, mari cât cepele, încercau sa se zgâiasca pe harta. Dar la câtiva metri deasupra lui, în acelasi castan, o mâna subtire si foarte dibace, dupa felul cum se mis¬ca, strapunse crengile, se înalta încet si precaut, apoi coborî fulgerator, slobozind din pumn un fruct moale si tepos. Fruc¬tul urma întocmai traiectoria hotarâta de mâna subtire si iscusita, adica lovi cu precizie milimetrica vârtejul de pe crestetul lui Pompilica. Catastrofa nu mai putea fi evitata. Cel lovit în crestet îsi pierdu pentru o fractiune de secunda echilibrul, si asa destul de precar, dar nu era nevoie de mai mult pentru ca nimeni si nimic sa nu-l mai poata salva de la prabusire. Într-un acompaniament fantastic de urlete, tros¬nituri, fosnete si burduseli, trupul lui Pompilica se pravali spre pamântul pe care-l parasise hoteste. Un ciot batrân si ui¬tat se înduiosa însa de coastele si membrele sarmanului spion si-si strecura capatul în turul pantalonilor, oprindu-l astfel de la o cadere barbara, dar mentinându-l suspendat, la vreo doi metri deasupra pamântului. Daca n-ar fi scos urletele acelea de spaima, oricine l-ar fi vazut pe Pompilica, balabanindu-se în vazduh, ar fi crezut ca asista la exercitiile unuia care vrea sa se familiarizeze cu imponderabilitatea.
Spectacolul neasteptat, de un caraghioslâc desavârsit, stârni un râs cumplit în grupul ciresarilor. Numai Ursu, pastrându-si întru totul cumpatul, cum i se întâmpla întotdeauna în situatii neobisnuite, desprinse prizonierul din ciot si, asezându-l cu pi¬cioarele pe pamânt, se încrunta la el teribil de sonor:
? Maaa!
Groaza celor întâmplate, încruntatura lui Ursu si mai ales silaba care pocnise ca o detunatura îl determinara pe Pompi¬lica sa-si încerce limita puterii de fuga. Ciresarii se jurau mai târziu ca nici un cal pursânge, în alergarea derby a vietii sale, nu ar fi putut tine pasul cu Pompilica, în cursa lui nebu¬neasca spre cladirea scolii. În ciuda sprintului de arc, ei mai avura totusi putinta sa vada în spatele alergatorului, acolo unde se întâlnesc cracii pantalonului, o gaura respectabila, prin care-i iesea camasa ca o coada alba. Daca ar fi avut inspi¬ratia sa-si ridice pentru o clipa privirile spre vârful castanului, ciresarii ar fi zarit un prichindel blond si ciufulit, atacat de un râs atât de crâncen încât cu o mâna îsi tinea gura si cu cealalta pântecele. Pustiul nu era altul decât Tic. Ceea ce explica din¬tr-o data si prabusirea lui Pompilica si imposibilitatea ca pustiul sa-si piarda echilibrul, fie chiar în toiul unor crampe sfâsietoare de veselie.
Ciresarii nu mai avura timp sa mai descopere scena comi¬ca, din vârful castanului, pentru ca la secunda precisa, mos Timofte aparu în capul scarii de piatra si începu sa-si agite ta¬langa. Iuresul era supt înapoi în cladire cu aceeasi forta cu care se revarsase. Mos Timofte nu se clinti însa de la locul sau pâna ce nu vazu intrând în scoala ultimii elevi. Ultimii erau Sergiu si Pompilica. Batrânul privi îndelung dupa Pompilica si, când îi zari fundul gaurit, dadu abatut din cap. În adâncul sufletului îi era mila de puslamaua nefericita.
Sergiu, în schimb, îsi certa amarnic iscoada:
? Bine, ma dobitocule, nu esti în stare sa te tii într-un copac?
? Sa-mi sara ochii, sa nu te mai vad în fata ochilor daca nu mi-a facut vânt Ursu.
? Pai ce, ma, Ursu era în copac?
? Nu era... Adica...
Abia atunci descoperi Pompilica misterul prabusirii sale. Ursu fusese jos tot timpul. Dar cine dracu îl împinsese? Cine îl pocnise? Ca doar îl pocnise cineva cu pumnul în crestet, destramându-i echilibrul si provocându-i prabusirea.
Pe usa cea mare a scolii patrunse în sfârsit si ultimul din¬tre ultimii. Mos Timofte se încrunta rau la el si chiar tusi de câteva ori înfundat, mai mult ca sa-l provoace pe întârziat, pentru ca arata într-un hal fara de hal. Dar din câteva miscari prichindelul scapa de orice urma a ascensiunii si coborârii lui tainice si temerare. Camasa în pantaloni, gulerul aranjat, ciorapii ridicati, hainele netezite, totul în câteva se¬cunde. Ba mai avu vreme sa-i faca un semn smecheresc din ochi lui mos Timofte si apoi sa-si bage mâinile în buzunar si sa priveasca, o clipa, fluierând, fundul ravasit si prelungit al lui Pompilica.
Codobatura însa nu-l auzi si nu-l simti. Se întreba în con¬tinuare, fara sa stie ca porecla data de Tic începea sa i se potriveasca:
? Oare cine dracu m-a îmbrâncit?
Un hohot de râs al unui dracusor ciufulit care urca în goana scarile spre etajul întâi fu singurul raspuns.

7

Mos Timofte agata clopotul la locul lui, într-un ungher fe¬rit al coridorului, dar nu parasi imediat cladirea scolii pentru a-si începe inspectia prin curte si gradina, cum facea de obi¬cei. Ramase în ungherul lui, pe coridor, preocupat sa-si curete si sa-si umple luleaua, dar de fapt cu ochii si cu aten¬tia fixata spre usa cancelariei. Voia sa schimbe o vorba cu profesorul de geografie si naturale, dirigintele clasei a opta. Îl cunostea bine, de pe vremea când, tânar si cu parul blond razvratit, cu miscari de o rara agilitate si siguranta, cu priviri vesele si deschise, urcase pentru prima oara scarile liceului pentru a-si începe apostolatul. Fusese prima calauza a noului dascal prin labirintul scolii. Era glumet tânarul, nu pierdea nici un prilej de gluma, si se catara pe toate movilele, si se strecura prin toate gropile si santurile, si se interesa de fiecare pom si de fiecare arbore: se simtea în el setea de a cunoaste, de a se familiariza cu noua sa tara, pentru ca asa numise el scoala si domeniile ei:
? O adevarata tara e scoala asta, tara în care nu se poate sa nu te simti bine...
? Cum s-ar spune, îi replicase paznicul, ati vrea sa haladuiti pe aici... Nu stiu cine îmi spune mie ca ar fi un lucru bun...
Profesorul tânar si blond, cu mers sprinten si priviri vese¬le, nu-i raspunse imediat. Tacuse o vreme, tacere grea, care consfintea pesemne o hotarâre grea. Când se întoarse cu fata spre paznic, avea un luciu straniu în priviri, care ascundea pesemne si durerea unei mari despartiri:
? Da... spusese el. Îmi voi arunca o radacina aici, sau o an¬cora, nu stiu nici eu. Dar nu ca sa haladuiesc. Si fiindca m-ai înduiosat cu bun venitul dumitale, îti voi spune si eu ce simt acum... Nu vreau altceva decât sa am elevi cu priviri senine, care sa învete, înainte de orice, sa iubeasca tara, lumea si viata... Asta e ceea ce trebuie si ceea ce vreau sa predau aici...
Dar profesorul care iesea pe usa cancelariei trezindu-l din amintire pe mos Timofte era un omulet slab, putintel încovo¬iat, cu capul plesuv, doar doua smocuri de par, ca doua cornite albe, îi acopereau tâmplele si fata lui uscata, plina de cute, ca o masca de pergament, era aceea a unui om care nu se întorsese cu spatele la viata, ci o înfruntase pieptis. Miscarile îi erau obosite, batrânetea îi cam ametise gleznele, nici glumele nu-l mai atrageau ca altadata; ba se mai întâmpla uneori ca vreun elev fara minte si inima sa încerce sa-l tulbure în timpul lectiilor, dar în întreg orasul nu era un altul care sa se bucure de mai multa stima, si nici un alt profesor nu fusese mai iubit si mai ascultat ca dânsul, în aproape patru decenii de apostolat, si nici un altul nu primea mai multe semne de recunostinta din partea fostilor elevi si absolventi ai scolii. Toate acestea pentru ca vreme de patruzeci de ani ramasese fidel unui legamânt tineresc facut într-o zi oarecare de toamna.
Mos Timofte porni încet pe urmele profesorului. Nu-i era teama ca nu-l va ajunge. Stia ca înainte de a intra în clasa se va opri în fata usii si câteva clipe va sta nemiscat si gânditor. Toti îi cunosteau obiceiul, dar nimeni nu cutezase sa-l întrebe la ce se gândeste în acele clipe. Nici chiar mos Timofte, care-l surprinsese de nenumarate ori în aceasta atitudine; cu atât mai mult cu cât avea credinta ca profesorul era atât de preo¬cupat de gândurile lui încât nici nu-l zarea.
"A treia... a cincea... calcula mos Timofte urmarind mersul profesorului. A sasea... Acum e-acum... A opta..."
Profesorul se opri chiar în fata usii. Închise ochii si vazu dintr-o data clasa, linistita, cu fiecare elev la locul lui, îi trecu pe toti în revista, îi mai privi o data, zâmbi câtorva care-l umpleau mereu de bucurii, dar brusc toate chipurile se di¬zolvara în întuneric, ramânând unul singur: chipul unui elev speriat, nesigur, cautând mereu în jurul sau, parca dupa aju¬tor. Profesorul deschise ochii si clatina din cap nedecis. Oare ce se întâmpla cu acel elev? Ce adevar purta? îl speriase sau îl nedreptatise cândva cu o nota proasta sau era un elev slab, neajutorat, un derbedeu oarecare?
Tocmai când atinse clanta cu mâna, auzi vocea lui mos Ti¬mofte si din primele accente cam întelese ce vrea batrânul.
? Zi-i pe sleau, mos Timofte. Vrei sa intervii în favoarea cuiva...
? Cum va închipuiti asa ceva! se prefacu batrânul foarte amarât. Tocmai dumneavoastra! Tocmai la dumneavoastra!
? Lasa, nu te mai necaji, îl linisti profesorul. Si când inter¬vii în sprijinul dreptatii, tot se cheama ca intervii în favoarea cuiva..
? Asa da! accepta bucuros mosneagul. E vorba de un baie¬tan din clasa asta. Sa nu va închipuiti ca mi s-a plâns pe fata. L-am simtit eu, mai bine zis l-am prins eu. Nu prea îl aveti la inima, sau hai sa zic, nu îl vedeti cu ochi buni. Pesemne ca ati avut, cine stie când, vreo neîntelegere cu el... Da' sa stiti de la mine ca învata toata ziua, sarmanul... si eu, pre cât îl simt, sunt gata sa pun mâna în foc ca o sa iasa om din el...
? Te gândesti, probabil, la Teodoru Teodor, spuse profe¬sorul cu mâna pe clanta.
Mos Timofte ramase câteva clipe nedumerit. Ar fi vrut sa spuna ca nu-i vorba de Teodoru Teodor, dar nu mai avu timp, pentru ca profesorul, dupa ce-si controla ceasul, patrunse în clasa. Asa ca batrânul, cam suparat, îsi rasuci de câteva ori luleaua, pâna când brusc se dezmetici:
? Apoi da, sigur ca da! spuse el de parca i-ar fi vorbit pro¬fesorului. Dumneavoastra va gânditi la Teodoru Teodor, iar eu la Ursu. Dar stiti, bata-l norocul...
Dându-si însa seama ca profesorul intrase în clasa, mos Timofte deschise usa si i se adresa vesel, din prag, chiar în clipa când se aseza la catedra:
? La el ma gândeam domnule profesor, numai ca-i uitasem numele adevarat... si imediat închise usa, lasând clasa uluita.
Profesorul zâmbi în urma lui mos Timofte, zâmbi în felul sau, proptindu-si barbia în pumni si clatinând din cap. Un fluierat sacadat, imperceptibil îi acompania gestul. Dar nu ramase multa vreme astfel. Cu o miscare lenesa îndeparta catalogul, apoi se scula de la catedra si, plimbându-se prin fata bancilor, se adresa cu voce tare elevilor:
? M-am gândit sa facem astazi o calatorie printr-o lume pe care o cunoasteti înca foarte putin, o lume ascunsa, obscura, misterioasa, care se pare ca-i intereseaza foarte mult pe unii dintre voi... Da... Sa încercam sa patrundem pentru câtva timp în lumea pesterilor...
Victor se uita în jur. Toti ciresarii îsi scosesera caietele de note. Erau numai ochi si urechi. Apoi îsi arunca privirile spre profesor si acesta i le întâlni si îi raspunse cu un zâmbet parin¬tesc, cald, aproape duios.
Calatoria îi purta pe ascultatori într-o lume fantastica, ispititoare, plina de miracole. Saloane uriase, adevarate palate de gala, încarcate cu podoabe de gheata si calcar, cu atoli de marmura sau cu ghirlande de cristal, suprapunându-se altor saloane asemanatoare unor peisaje lunare, apoi înghebosându-se si prelungindu-se în nenumarate cot¬loane si coridoare asuprite de întuneric si mister, si mereu panglica albastra a râurilor subterane, si lacuri limpezi, adânci si reci, cu maluri dantelate, si uneori crapaturi îndraz¬nete spre lumina, si alteori prabusiri rele, în cascade zgomotoase, si din nou saloane si labirinte în nelipsitul fir de apa al Ariadnei de gheata, toate, toate miracolele subterane îsi dezvaluiau înfricosatoarele lor taine. Descrierile se subli¬mau uneori în notiuni si legi si formule precise pe care elevii le primeau ca pe niste leacuri tamaduitoare. Creioanele încremenisera de multa vreme în mâini. Ultimele cuvinte fusesera rostite, dar imaginile, o data închipuite, se repetau în mintea tuturor ca ecourile pesterilor.
În minutele de tacere care urmara povestirii, începura sa circule biletele între ciresari, dar nici unul nu era scris în al¬fabetul obisnuit. Literele erau înlocuite prin linii si puncte.
Cu alte cuvinte, ciresarii corespondau între ei cu ajutorul al¬fabetului Morse. Victor tocmai înjgheba o asemenea misiva, când se pomeni cu un biletel trimis de Lucia, care purta mentiunea: "f. f. urgent". Îl descifra cu o repeziciune ului¬toare în gând: "Atentiune! În spatele tau, Sergiu copiaza tot ce scrii. Sa nu te sperii, ca abia a început. Înca o data: aten¬tiune! Lucia."
Victor nu întoarse capul pentru a nu trada semnalul de aten¬tiune primit de la Lucia. În schimb, scoase din buzunar o oglinjoara, pe care o potrivi într-un loc anume, cu ajutorul unor carti, si astfel vazu ce se petrece în spatele lui. Într-adevar, Sergiu era prada unei agitatii teribile. Curiosul se straduia din rasputeri sa nu scape nici o miscare de-a lui Victor si mai ales nici unul dintre semnele pe care acesta le trecea pe caiet sau pe vreun biletel.
Ciresarul cazu câteva clipe pe gânduri, dar, parca trezit brusc de ascutisul unei idei, întoarse o fila din caiet si, pe pagina alba care i se ivi în fata, începu sa însiruie, cu meticulozitate, linii si puncte. Daca s-ar fi uitat în oglinda, l-ar fi vazut pe Sergiu preo¬cupat sa-i copieze întocmai semnele de pe caietul atât de neglijent aranjat. Lucia, careia nu-i convenea rolul de martora neputincioasa, îi trimise un nou bilet cu o mentiune si mai ner¬voasa: "f.f.f.f.f. urgent!" Dar Victor era prea adâncit în gândurile si-n scrisul lui ca sa mai dea atentie biletului furios. Continua sa scrie, într-o pozitie neobisnuita si incomoda, rezemat în cotul stâng si aplecat spre stânga, parca visând sau amintindu-si ceva, iar caietul cu linii si puncte, ramas în dreapta, nu-i mai punea nici un obstacol lui Sergiu.
Înfuriata la culme de atitudinea si imprudenta lui Victor, Lucia renunta sa-i mai trimita un bilet, asa cum avea de gând, vazându-se nevoita, din cauza de forta majora, sa re¬curga la alt mijloc, mai sigur si mai eficient. Se scula încet din banca, si, dupa ce-si plimba doar o clipa privirile prin clasa, porni spre banca lui Victor si, cu cel mai firesc gest, lua caietul pe care ciresarul tocmai se pregatea sa-l închida. Probabil ca faptul se petrecuse prea târziu, pentru ca, în spatele lui Victor, Sergiu luase, pentru prima data în viata lui, înfatisarea unui înger. Bucurie, multumire, nevinovatie, mai ales nevinovatie, se putea citi pe chipul lui. Tot ceea ce scrisese Victor era copiat aidoma pe carnetelul sau si, pentru ca sa înlature orice surpriza posibila, îsi strecurase carne¬telul în sân, simtindu-l la fiecare rasuflare.
Vocea profesorului destrama dintr-o data îndeletnicirile tainice ale elevilor:
? Înainte de a ne spune "la revedere", as vrea sa va pun la un fel de încercare. O încercare particulara, la care nimeni nu este obligat sa participe. Daca rezultatul va fi pozitiv, foarte bine; daca rezultatul va fi nesigur sau negativ, nimeni nu va va face vreun repros. Încercarea se adreseaza mai ales logicii voastre si nu jignesc pe nimeni daca adaug ca o propun celor mai buni dintre voi.
Emotia cuprinse aproape întreaga clasa. Era binecunoscut acest obicei al profesorului de a adresa, la fiecare sfârsit de an, elevilor, o întrebare mai complexa, un fel de examen su¬plimentar, care nu putea fi trecut printr-un simplu apel la memorie, ci prin organizarea riguroasa si oportuna a multi¬plelor date oferite de memorie. Obiceiul era binecunoscut si asteptat cu emotie, cu teama si nerabdare, pentru ca de fiecare data exercitiul, problema, încercarea date spre rezol¬vare erau altele. În cele aproape patru decenii de apostolat, profesorul nu suferise nici un esec cu încercarile sale, si acest lucru nu putea fi pus pe seama întâmplarii, mai ales ca în fiecare an profesorul îsi alegea singur atât clasa, cât si elevul sau elevii care urmau sa treaca prin neobisnuitul examen.
Era si emotie si nerabdare si o unda de spaima în clasa. Pâna si vocea profesorului parea putintel tulburata:
? Bine... Pentru ca unii au mai ramas cu imaginatia, sau poate cu visele, în lumea de care abia ne-am despartit, sa ne mai întoarcem o data în aceasta lume si sa încercam s-o par¬curgem pe alte cai, pe caile ratiunii. Foarte pe scurt: cum se explica formarea pesterilor cu saloane largi, spatioase, si a celorlalte cu cotloane înguste, înalte si lungi? Sa nu se uite un lucru esential: de multe ori, de cele mai multe ori, gasim am¬bele fenomene în una si aceeasi pestera.
În clasa se asternu o tacere deplina. Aproape ca se auzeau bataile inimilor. Profesorul se aseza încet la catedra si îmbratisa cu privirile încaperea. Tacerea se apropia de clipa care urma s-o preschimbe în eruptie. De undeva tâsni nerab¬datoare, avida mâna lui Ionel. Apoi încet, aproape indiferent, aproape conventional, se ridica mâna lui Victor. Apoi Lucia, Dan, Maria ridicara la rândul lor mâinile. În spatele lui Vic¬tor, Sergiu rasfoia de zor în manual, fara sa se gândeasca, macar o clipa, ca nu în manual se afla raspunsul. În alta parte, Pompilica îl înghiontea pe Dan:
? Spune-mi, ba, si mie. Ce esti asa egoist?
Dan îi raspunse imediat, tot în soapta:
? Nu suntem la matematica sau la istorie, nataraule. Dar poti sa ridici mâna, ca tot nu te întreaba.
? Aha...! Stiam eu ca nici tu nu stii...
Într-o banca din fundul clasei, Ursu parea înconjurat de toate flacarile iadului. Fata i se încinsese, era rosie ca para focului, mâinile îi ardeau pâna sub unghii, ba si unghiile îl frigeau ca jarul. Pumnii se luptau aprig între ei, sub banca, parca voiau sa-si încerce puterea. Si desi ar fi fost în stare sa faca banca tandari, nu izbutea nici unul sa se ridice la juma¬tate de metru deasupra si sa-si desfaca usor degetele în acel semn vesnic al elevului care stie.
Profesorul îl cauta si4 zari. Îi simti prin antene nevazute toata agitatia. Si poate pentru prima data de când era profe¬sor îl napadi un val de spaima o data cu hotarârea care crestea într-însul. Nu se mai uita la mâinile întinse din primele banci, la elevii care, în mod sigur, i-ar fi dat raspun¬sul bun. Emotia baiatului din fundul clasei era prea mare; suferinta lui, grea si tacuta, merita orice risc. Si în timp ce cuvintele îi ieseau de pe buze, profesorul avu deodata sen¬zatia ca el e cel care trece printr-un examen decisiv:
? Sa ne raspunda Teodoru Teodor...
Ursu se ridica în picioare, parca împins de altcineva, si acel altcineva îi cuprinsese si gâtul, cu gheare nevazute, si-l sugruma pâna la lacrimi. Bâlbâi câteva sunete, apoi tacu.
? Asteptam! îl îndemna profesorul, cu ton sever, de catedra. Ursu recepta unda care i se aruncase si cu o miscare ener¬gica îsi scutura emotia care începea sa-l învaluie ca un cearsaf. Rasufla adânc si vorbele lui începura sa-si faca loc tot mai sigure printr-o tacere încarcata de uimire:
? Cred ca e vorba de actiunea apei... Adica, stiti, cum sa va spun... A fost vorba de actiunea apei... Stiti... daca apa lar¬geste crapaturile pe directia straturilor calcaroase, pestera ia o forma larga... stiti, formeaza un fel de saloane lungi si nu prea înalte... Si daca apa largeste crapaturile... cele care cad... Cum sa va spun?... Stiti, asa...
Si în timp ce Ursu taie cu o miscare violenta aerul, profe¬sorul, din ce în ce mai tulburat, îl ajuta:
? ... Perpendicular...
? Da, da... perpendicular, se linisti Ursu, perpendicular pe directia de stratificare, atunci se formeaza, adica asa se formeaza cotloanele înalte si înguste...
Parca eliberat din niste chingi,. Ursu îsi încorda muschii pieptului, inspirând cu nesat un val de aer proaspat pe care îl simtea navalind pe fereastra. Un zâmbet cam natâng îi rasari pe fata, mai ales ca ducând instinctiv mâna la frunte si-o des¬coperi uda si fierbinte, ceea i se parea de neînteles.
Ca în fiecare an, profesorul se duse sa strânga mâna elevu¬lui ales, care nu putea sa dea decât un singur raspuns, cel bun; poate, de asta data, strângând-o, sau strângându-i-se cu mai multa putere. Sau, pentru a nu lasa sa se piarda un ade¬var placut, de asta data facând un tainic si necesar schimb de emotii cu elevul pe care-l alesese în ultima clipa si care-i transformase spaima dinaintea alegerii într-o bucurie mare, neasteptata.
Clopotelul lui mos Timofte sunase de mult, dar nimeni nu-l auzise. Nici macar puslamalele clasei, care nu-si revenisera înca din uimirea stârnita de succesul lui Ursu.
Profesorul se întoarse la catedra, lua catalogul si, în drum spre iesire, mai zabovi câteva clipe pentru a-si lua ramas bun de la elevi:
? Da... Si în acest an ma despart de voi multumit. Poate chiar mai multumit decât în alti ani. Nu ma gândesc numai la surpriza pe care mi-ati oferit-o acum, la sfârsit, ma gândesc la puterea întregii clase. As vrea sa fiti primii, si chiar mi se pare ca sunteti primii, carora le spun, cu o foarte mica rezerva, care tine mai mult de viitor decât de trecut: iata cea mai frumoasa clasa cu care m-am întâlnit! Sunt convins ca unii dintre voi au facut de pe acum legaturi trainice cu viitorul, dar nu vreau sa va fortez sa sariti dincolo de vârsta. Vreau sa traiti din plin, viu, agitat, nervos, liber acesti ani neasemuiti, acesti ani în care visul si fantezia nu tin seama de nici un obstacol, în care orice bataie a inimii se daruie întregii lumi. Stiu ca multe din¬tre lucrurile si fiintele care va înconjoara vi se par învaluite de taine, chiar daca pentru restul lumii sunt de o simplitate liniara, elementara. Poate ca vedeti totul astfel dintr-un in¬stinct de exagerare care apartine numai acestei vârste, si care vrea sa transforme în efort grav, aproape tragic, orice gest, oricât de simplu ar fi el; e ceva frumos aici, pentru ca totul se subordoneaza intentiei sau dorintei de a darui foarte mult. O clipa sau un gest pot concentra tot otelul si toata credinta din voi, chiar daca gestul sau clipa apartin unui vis, unei fantezii. Dar mie îmi place sa cred ca un adevar mare, un adevar suprem lucreaza în voi atunci când va descoperiti înconjurati de taine: Orice lucru, orice vietate ascunde o minune... Si va doresc sa deslusiti cât mai multe asemenea miracole în zilele libere care va asteapta...
Si, într-o tacere frumoasa, profesorul slab, putintel înco¬voiat, cu doua smocuri de par alb deasupra tâmplelor, parasi cu pasi obositi clasa. Elevii se ridicara în picioare. Si mult timp dupa aceea, nici o miscare, nici un sunet.



CAPITOLUL II

1

Era o camera simpla, cu divan, birou si biblioteca, cu putine carti, dar cu multe mape si dosare, cu câteva scaune aranjate la întâmplare, cu un dulap ascuns într-o nisa, cu peretii neregulati si aproape goi, doar câteva fotografii înfatisând scene sportive erau agatate deasupra bibliotecii, cu tavanul oblic zugravit într-un albastru ciudat, si, din cauza aceasta, cineva o botezase: camera albastra. De câteva zile însa capatase o alta denumire, o denumire tainica, pe care n-o cunosteau decât doua fiinte si despre care aflase ceva foarte vag o a treia. Noua ei denumire? Observatorul! Cele doua fiinte care o botezasera? Sergiu si Pompilica. Cea de a treia fiinta careia îi trecuse cuvântul pe lânga ureche? Tic.
Camera îi apartinea lui Stefan, fratele lui Pompilica, si se afla la mansarda unei vile cu doua etaje, în partea de rasarit a orasului, la o rascruce de strazi. Una din strazile care se întretaiau acolo se numea Ciresului, si din camera albastra se zarea ca-n palma tot cartierul Ciresului. Ceea ce explica dintr-o data o multime de lucruri.
Musafirul, Sergiu, sosise înaintea "gazdei" la locul de întâlnire, în fata vilei, si astepta de jumatate de ora. Astepta e un fel de a spune. Pentru ca se foia ca un vrabioi, si daca ar fi avut pene, i-ar fi stat tot timpul zbârlite si tepoase. Sarmanul! Parca-si plimba picioarele numai pe jar, iar gâtul parca-i fuse¬se desurubat din umeri de atâta întors. Mâna stinga i se înclesta furioasa la fiecare pas, iar cea dreapta nu i se dezli¬pea de pe piept nici o clipa. Carnetul cu nepretuita comoara îi frigea degetele, iar nerodul si blestematul de Pompilica îsi pierdea timpul cine stie pe unde. Oare ce scrisese Victor?... Întrebarea îl îmbolnavea, nu-i iesea nici o clipa din minte... Din cauza ei nici nu mâncase, iar blestematul de Pompilica...
Codobatura aparu brusc de dupa un colt, abia tragându-si sufletul:
? Stai... lasa-ma oleaca, se ruga el. Aoleu...! Credeam ca s-a zis cu noi. N-a vrut Stefan sa-mi dea cheia... A spus ca în loc sa-i facem curatenie, îi murdarim camera. Am asteptat sa plece ca sa pot sterpeli cea de a doua cheie.
Sergiu simti deodata vata în glezne:
? Daca ne prinde?
? Nu ne prinde, ca m-am interesat eu. L-am si urmarit. S-a dus la antrenament, la terenul de volei. N-am plecat de acolo pâna nu l-am vazut în tricou, pe teren...
? Si daca vine? tremura iarasi vocea lui Sergiu.
? Nu vine, ma! Am auzit cu urechile mele când le-a spus antrenorul ca pâna la sapte nu le da drumul. Au duminica meci greu... Abia e patru. Trei ore ne ajung cu vârf si îndesat...
Sergiu se mai linisti putin, dar din entuziasmul cu care venise la întâlnire ramasesera numai urme. Sus în observator se linisti însa de-a binelea. Pompilica era în mare forma, dar si el avea o surpriza...
? Ba, Pompilica, n-am vrut sa-ti spun pâna acum; am fa¬cut, ba, o captura grozava...
? Lasa-ma cu aiurelile tale; sa-ti arat eu ce-am facut în ul¬timele zile... Ia vino încoa'!
Din spatele unor dosare, Pompilica scoase o foaie de bloc si începu s-o agite, triumfator, în fata lui Sergiu. Era o îngra¬madire de linii si corpuri geometrice, unele încercuite în rosu, altele în albastru, unele purtând cifre, altele litere.
? Ghici ce-i? întreba Pompilica.
? Habar n-am... Poate o fituica la geometrie...
? E o harta, ba, o harta originala...
? Asta harta!!! se cruci Sergiu. Atunci pot sa zic si eu ca nasturele asta e un castron cu supa...
? Iar esti tâmpit! se enerva Pompilica. Ia vina-ncoace la fereastra. Vino si spune ce vezi în directia asta!
Sergiu se supuse si privi în directia indicata de mâna lui Pompilica:
? Acolo e strada Ciresului, mare scofala!
? Si aici ce e? întreba Pompilica superior, lipind foaia de bloc de fata lui Sergiu.
? Adica vrei sa spui...
? Sigur ca da, ba alifie. Chioraste-te! Uite casa Mariei, pa¬tratul asta cu cifra 3. Uite-o si pe a lui Victor. Aici sta Ursu, dincoace idiotul de Dan, triunghiul asta cu litera D... 
? Cercu' asta cu I, se repezi Sergiu, e casa lui Ionel...
? Vezi, ba! Vezi ce chestie mare am facut? Acum îi avem pe toti ciresarii în mâna...
Sergiu fu cât pe-aci sa-i dea dreptate lui Pompilica, dar un gând neasteptat si rautacios îl opri:
? Si la ce foloseste harta asta a ta?
? Cum: la ce foloseste? Vrei sa-ti trag doua labe? Trei zile m-am chinuit s-o fac si tu întrebi ca un tâmpit la ce foloseste... Nu avem aici pe coala toate casele ciresarilor?
? Daca zici tu, ridica Sergiu din umeri. Dai* sa stii ca mai usor se recunosc de la fereastra. Vezi? Casa aia alba cu cer¬dac astupat de iedera si cu chioscul ala rotund e casa Mariei. Si dincolo, în fund...
? Ce, crezi ca eu nu stiu? se otarî Pompilica. În fund se vede maghernita lui Ursu, aia din spatele movilei. Si te rog sa nu mai faci pe nebunul ca te ating cât ai zice peste. Ti-e ciuda ca eu am facut harta si tu n-ai facut nimic...
? Zau!! spuse Sergiu uitându-se plin de dispret la prietenul si dusmanul lui. Poftim!
Carnetul scos din sân cu iuteala unui scamator facu o cur¬ba prin aer si cazu exact la picioarele lui Pompilica.
? Aiurea! îl respinse Pompilica dupa ce auzi povestea lui Sergiu. Baga-l din nou în sân. Trebuie sa fie rezumatul vre¬unei lectii, si la ora asta n-am timp de lectii...
? Numai la ora asta... nu scapa Sergiu prilejul.
? Ba! se otarî iarasi Pompilica. Daca mai scoti o singura litera urâta te fac ficat de post. Vii în casa mea si în loc sa zici saru-mâna...
? Da' tu când vii la mine, ce faci? Bunica îsi pune vata în urechi ca sa nu mai auda tâmpeniile tale...
? Sa fie sanatoasa, ca nu eu am învatat-o sa asculte la usa...
? Ba idiotule! îsi iesi Sergiu din pepeni. Daca-i pe asa, a¬tunci spune daca în tot orasul mai exista vreun altul cu urechi atât de blegi ca ale lui frate-tau!
Numai o minune mai putea opri încaierarea crunta care era pe cale sa înceapa. Si minunea se ivi: trei batai în usa, pauza, si din nou trei batai.
Cei doi cocosi devenira niste mogâldete de catifea din care se scursesera tarâtele. Fiecare astepta salvarea de la celalalt...
? Cine m-a pus sa ma gândesc la urechile blegi ale lui frate-tau... se caina în soapta Sergiu. Ce ne facem?
? Nu-i el! se lumina dintr-odata Pompilica fara sa scape însa cu totul de tremurul care-i atacase încheieturile. El are cheie...
? Ba, sa nu fi pierdut cheia, se îngrozi Sergiu.
? Ssss! Cavou! comanda Pompilica.
Bataile reîncepura si se auzi o voce care avea în ea atâta limpezime si atâtea ondulatii ca era imposibil sa n-o recunosti:
? Deschideti! Eu sunt...
Trufasul care n-avea nevoie sa-si rosteasca numele pentru a fi recunoscut nu era altul decât Tic.
? Fir-ar sa fie de nasol! îl înjura Pompilica tot în soapta. Ce i-as mai dili una peste muie! Zau ca-i dau drumul si-l articulez...
? E prieten cu Ursu! se sperie Sergiu.
? Hei! N-auziti...? rasuna vocea de dupa usa. V-am vazut pe amândoi la fereastra.
? Ce facem? întreba Pompilica.
? Aoleu! se lumina la rândul lui Sergiu. Tu stii alfabetul Morse?
? Habar n-am... N-o sa ai curajul sa-mi spui ca-l stii tu... Înghit cartea de fizica fara s-o mestec...
? Sa-l folosim pe nasol! spuse Sergiu. El îl stie precis. Sa-l punem sa ne descifreze chestia aia a lui Victor.
Pompilica accepta imediat, apoi întreba ca de undeva de departe:
? Cine bate la usa, la ora asta?
? As fi venit mai devreme, raspunse Tic în timp ce intra pe usa, dar nu mi-a dat voie... Tombi.
? Cine ti-a spus ca suntem aici? îl lua la rost Pompilica.
? Nimeni..: Daca nu v-as fi vazut la fereastra... Da' a cui e camera asta?
? N-ai sa ghicesti niciodata! decreta Sergiu.
? Zaaaau! zâmbi cel mai mic dintre ciresari uitându-se în jur. Si daca aici sta... daca aici sta...
Tic se uita la cele câteva fotografii agatate deasupra bibliote¬cii, care înfatisau scene din meciuri de volei. Eroul fotografiilor era mereu acelasi.
? Ai un frate grozav, îi facu prichindelul un semn din ochi lui Pompilica. Eu n-as lasa pe mâna voastra o camera ca asta...
? Venim si noi din când în când ca sa facem curat, îi ras¬punse Pompilica întorcându-i semnul din ochi. Dar de ce n-ai lasa o camera ca asta pe mâna noastra?
Întrebarea era cam artagoasa si lui Sergiu, care se gândea mereu la carnet, nu-i prea convenea. Nici lui Tic.
? Ia zi-i! repeta si mai insistent Pompilica. De ce n-ai lasa-o?
? Pentru ca n-o am... râse prichindelul.
? Ce vorbesti, dom'le! interveni Sergiu foarte prompt. Daca esti asa de istet precum vrei sa arati, ia spune! Stii cine a inventat telegraful?
"Oare ce vrea asta de la mine?" se întreba Tic în sinea lui. Apoi cu voce tare:
? Sigur ca stiu...
? Stii si alfabetul?
? Cu ochii închisi! raspunse prichindelul.
? Alfabetul Morse? Te lauzi, piciule...
? Pariem? îl provoca Tic.
? Pariem! accepta Sergiu. Dar cu o conditie. Sa-l scrii aici în fata noastra, uite! pe hârtia asta, în cel mult cinci minute!
Desi simtea un iz ciudat în toata povestea, Tic primi totusi pariul: daca va izbuti sa scrie alfabetul Morse în cinci minute, îsi va putea alege din biblioteca orice carte, cu conditia ca ea sa nu depaseasca 200 de pagini; daca nu va izbuti, se obliga sa deseneze, în cel mult trei zile, toate hartile din manualul de geografie al clasei a opta.
? Ahaaaa! întelese Tic. Vreti sa va laudati cu un caiet mis¬to la examen... Numai ca n-o sa vi-l fac eu... Gata?
? Pe cuvânt de onoare! întari Sergiu pariul.
? Pe cuvânt de onoare! raspunse solemn Tic.
Un singur lucru uitara toti: sa-si potriveasca si sa-si verifice ceasurile. Dar cine se mai gândea la asta? în nici un caz Tic. Prichindelul se puse imediat pe treaba si în mai putin de cinci minute reusi sa scrie alfabetul. Ba socotind ca-i ramâne înca timp, mai adauga o coloana dupa terminarea literelor, asa ca în clipa când îi înapoie lui Sergiu foaia de hârtie, ceasul lui ara¬ta exact scurgerea celor cinci minute.
? Ai pierdut! striga Sergiu dupa ce lua coala. Ai depasit termenul cu... cu zece secunde.
? Ba nu-i adevarat! se opuse Tic. Ti-am dat-o la secunda, exact la secunda, dupa ceasul meu. Întreaba-l si pe Pompilica!
? Nu! N-ai depasit termenul cu zece secunde, raspunse Pompilica uitându-se la ceas. Ci cu... treisprezece secunde.
? Pe cuvântul meu de onoare, se ruga Tic. Puteam sa va dau alfabetul mai repede, fiindca l-am terminat în patru minute, dar m-am gândit sa va fac o surpriza sa scriu si cifre. Zau, ui¬tati-va la coloana de cifre... În cât timp puteam s-o scriu? În cel putin treizeci de secunde, nu? Chiar daca v-ati lua dupa un ceas flamând, tot am terminat la timp alfabetul...
? Sa nu umbli cu scamatorii, se ratoi Pompilica, sa nu cauti sa ne duci, ca-ti dau un picior în fund de nu te vezi. Ai depasit termenul, gata!
Tic întelese ca partida era pierduta. Mai ales când îl auzi pe Sergiu întrebând:
? La urma urmei, pentru ce ai venit aici?
? V-am vazut la fereastra si m-am gândit ca poate gasesc la voi o carte mai veche, cu basme. Am întrebat peste tot...
? Umbli cu basme, va sa zica! îl ameninta Pompilica.
? Zau ca e-adevarat... Daca voiam sa va mint gaseam altceva mai destept... Zau! Trebuie sa pregatim un basm, la româna, pentru sfârsitul anului, si eu...
? Si tu... îl întrerupse Sergiu, ar fi bine s-o stergi imediat, pâna nu-ti sarim noi în ajutor...
Încoltit din doua parti, cu drumul spre usa taiat, prichin¬delul cauta alta cale de salvare:
? Ma duc singur... ma duc direct la Stefan. Stiu eu unde sa-l gasesc...
Spaima lui Pompilica tinu doar o clipa:
? Faci drumul de pomana. Azi nu mai are antrenament.
Micul ciresar fugise, la întâmplare si aproape fara nadejde, dupa un prapadit de iepuras, si iata-l înhatând dintr-o data doi, si-nca ce soldani. Mai întâi aflase ca "smecherilor" le era teama de Stefan, si apoi aflase si locul unde, în mod sigur, îl putea gasi. Îsi facu repede un plan de razbunare care începea cu o tentativa de linistire:
? Dar duminica, la meci, trebuie sa vina...
? Ha, ha! îi râse Sergiu în nas. Duminica avem serbare de sfârsit de an...
? Atunci cealalta duminica... Îl linisti Tic cu totul. Dar daca-mi dati si mie o tigara nu va mai spun...
? Tigara!? se mira Pompilica. Unde vezi tu tigari...
? Uita-le colo, în raft, dupa dosarul albastru.
Ciresarul porni cu mâna întinsa si scoase din raft un pa¬chet de tigari "Carpati". Descoperirea lui Tic îi cam zapaci pe cei doi smecheri. Priveau pachetul de tigari asezat disciplinat pe masa, îsi aminteau rugamintea celui care-l gasise, dar nici o inspiratie nu încoltea în capul lor.
Ciresarelul profita de moment pentru a se lipi de usa, mai ales ca si raftul din care scosese pachetul era în apropierea usii. Când cei doi se dezmeticira nu mai vazura decât spatele lui Tic prin usa deschisa, iar piciorul lui Sergiu, desi pornise ca o sageata, lovi în gol.
? Ce pacat ca nu l-am atins! se plânse Sergiu. Cred ca l-as fi scos prin tavan. Fir-ar sa fie de vagabond! Ai vazut ce ochi de spion! Tine-ma, ca-mi vine sa sar pe geam dupa el...
? Stai, stai... Începu Pompilica sa-l domoleasca. Adica de ce sa ne para rau, de ce sa ne înfuriem? De ce, ma neghio¬bule? Ar trebui sa râdem cu hohote si sa ne decoram. Ha! Ha! A venit la noi cu aere de motan si l-am adus în stare de scrumbie. L-am pus sa ne scrie alfabetul, l-am dus cu frate-meu, ne-am batut joc de el, si dupa toate astea ne-a fa¬cut rost si de tigari... Cum dracu de le-a observat, spionul! Noi am trecut de o suta de ori pe lânga ele fara sa le vedem... Dar pâna la urma tot i-am venit de hac. Ba, ce l-am stors!
? Ai dreptate! se înviora Sergiu. Ai vazut ce-nseamna sa fii destept? Acum recunoaste si tu, Pompilica, ideea cu pariul si alfabetul a fost grozava...
? Ba, da' si ideea mea cu harta. Putem sa notam pe harta toate miscarile lor... Dar hai mai bine sa descifram textul!
Dupa aproape o ora de chin si certuri, de cazne si oftaturi, Sergiu reusi, în sfârsit, sa adune urmatorul text:
«Ciresari! Feriti-va de Sergiu si Pompilica. Ei cauta sa afle locul expeditiei noastre si data plecarii. Nimeni nu mai are voie sa rosteasca vorbele: "Lacul Pastravilor" si data de 5 iulie. Victor».
? Formidabil! racni Pompilica. Am dat lovitura. Ba! Ori îi avem în laba, ori nu! Tot secretul ciresarilor e în mâinile noas¬tre. Formidabil!
? Acum recunosti ca sunt destul de genial? îl pironi Sergiu. Fara hârtia asta n-am fi stiut nimic despre planurile ciresa¬rilor, si nici...
? ... Si nici fara harta nu ne-ar fi stat bine, persevera Pom¬pilica. Recunoaste si tu ca nu se poate face nici o chestie mai interesanta fara harta. Asa ca aproape suntem unu la unu. Nu zic ca nu ai un mic avantaj... dar ca sa te egalez de tot, vin si eu cu o idee mare: ce-ar fi sa fumam câte o tigara, sa vedem si noi cum e...?
Sergiu privi nehotarât pachetul lasat de Tic pe birou:
? Eu stiu?... Nu e prea nu stiu cum...?
? Adu-ti, ba, aminte din filme cum stau aia în fotolii si fumeaza când au de gând sa faca o chestie mai a dracului. Tigara e semnul omului destept... Ce zici de asta?
Sergiu înca se codea:
? N-o sa vada frate-tau ca lipsesc tigari din pachet? Sa nu iasa vreo crima...
? N-o sa vada niciodata! descoperi Pompilica dupa o clipa de ezitare. Fiindca o sa cumparam alt pachet si o sa-l înlocuim pe asta început. Este ca-s destept?
? Dar mi se pare ca nu avem chibrituri... facu Sergiu o ul¬tima încercare.
Într-adevar, nu se vedea nici o cutie de chibrituri la suprafata, si nici dupa vreun sfert de ora de cautari furioase prin adâncuri, prin sertare, prin rafturi, pe sub divan, prin dulapuri, prin toate spatiile ascunse ale încaperii, nu gasira urma de chibrit. Prin camera parca trecusera câteva hoarde de barbari, una mai cruda decât alta, dar tinerii smecheri civilizati ai secolului 20 nu-si dadeau seama de nimic.
? Am gasit! tipa Sergiu, cu atâta triumf în voce ca nu se poate sa nu fi nelinistit un anumit mormânt din Siracuza. Fierul de calcat!
? Adica...? ceru lamuriri mai ample Pompilica.
? Încalzim fierul pâna la rosu!... Este?
? Este... recunoscu Pompilica. Dar si harta mea...
Nu numai ca încalzira fierul pâna la rosu, dar îl si uitara asa, în priza, în timp ce amândoi, neavând fotolii pe care sa se tolaneasca, se lungira pe divan, sprijinindu-si picioarele pe doua scaune rasturnate. Nu mai fumasera pâna atunci, dar vazusera mii de tigari aprinzându-se si fumându-se, asa ca nu le fu greu sa imite, cu o adevarata arta, atitudinea si ticurile unui fumator inveterat. Tusea si lacrimile le mai atacau en¬tuziasmul, dar erau prea dârzi ca sa se dea batuti, mai ales ca printre sughituri puteau sa-si slaveasca ispravile grozave din ziua aceea, începând cu cele din recreatie si terminând cu ulti¬ma: fumatul. Si mereu îsi aduceau aminte de Tic si râdeau cu atâta pofta de renghiul pe care i-l jucasera ca la un moment dat nu se mai puteau deosebi hohotele de râs de accesele de tuse.
Asa îi gasi Stefan când deschise ca o furtuna usa:
? Va sa zica, biletul pe care l-am primit la antrenament nu mintea! Aoleu! Ce-ati facut aici, barbarilor, criminalilor, sinucigasilor!!?
Din nefericire pentru cei doi, Stefan nu rostise la întâmplare ultimul cuvânt. În timp ce palmele loveau sonor, autoritar, si mai ales cu iscusinta, Pompilica, ghemuit ca un arici jumulit de tepi, încerca sa se apere:
? Nu eu, pe cuvânt... sa-mi sara ochii, el a gasit fierul de calcat...
? Cum!!?? urla Stefan, descoperind fierul de calcat într-un nor de fum. Aoleu!
Dar mai bine sa întoarcem pagina.



CAPITOLUL III

1

Un altul în locul lui Tic ar fi urmarit felul cum se împlineste planul de razbunare; poate ca s-ar fi postat sub ferestrele Observatorului si ar fi auzit destule juraminte si tipete, si iar tipete si juraminte pentru a pleca apoi multumit si chiar bucuros la treburile lui. Prichindelul însa nu era crud, ci mai degraba leal si stapânit de spiritul dreptatii: la infamia care i se facuse nu putea ramâne nepasator, de aceea declansase razbunarea, mai întâi sacrificând un pachet de tigari pe care i-l cumparase unui vecin, si apoi ducându-se la arena de volei pentru a-i strecura un bilet alarmant lui Stefan. E drept ca, vazându-l cu câta putere si dibacie loveste mingea, i s-a facut o asemenea mila de cei doi, încât, daca ar mai fi avut putinta, ar fi oprit mesajul alarmant. Zarul fusese însa aruncat. Nu mai avea ce face. Biletul, cu continutul sau lapidar: "Pompilica si Sergiu fumeaza în camera dumitale. Un cetatean", îsi facu imediat efectul, asta din cauza ca desti¬natarul se lasase de fumat de vreo trei zile si suferea ca un martir când vedea pe un altul cu tigara în gura. Tic însa n-avea de unde sa stie toate acestea. El folosise ca mijloc de razbunare primul lucru care-i cazuse în mâna, si pentru ca avea mâinile în buzunare, daduse peste pachetul de tigari cumparat vecinului. Nici macar nu se gândise ca smecherii din Observator vor deschide pachetul si vor fi prinsi în fla¬grant delict, ci îsi închipuise ca vor fi gasiti cu pachetul, nedesfacut, alaturi si ca vor fi pedepsiti numai pentru in¬tentie. Iar prichindelul stia, din proprie experienta, ca intentia nu se pedepseste tot atât de dur ca fapta. Din fericire pentru el, asa gândea taticul, care era responsabil cu judeca¬ta; mamica ar fi procedat invers: ar fi pedepsit mai tare intentia. Avea ea un principiu: copilul trebuie batut înainte de a sparge ulciorul, pentru ca dupa ce-l sparge...
Prin urmare, Tic nu urmari împlinirea planului de raz¬bunare, mai întâi pentru ca nu era crud, si apoi pentru ca avea câteva treburi foarte importante, mai ales doua care-l apasau ca niste greutati zimtuite: cum sa faca rost de un basm cu care sa-si dea gata colegii si profesorul, mai ales pro¬fesorul, pentru ca era în conflict cu el din cauza unor avioane neascultatoare care, în loc sa iasa pe geam, cum li se hotarâse, aterizasera pe catedra, chiar în clipa când profesorul urma sa-i treaca un 10 urias, în catalog; si cum sa afle locul si data expeditiei ciresarilor, asta nu numai din pricina ca nu putea sa sufere secrete si taine, bineînteles: secretele si tainele altora, ci si pentru ca voia sa-si aranjeze si sa-si împarta în timp placerile vacantei.
Grea dilema... dar nu pentru Tic, care era înzestrat cu un simt practic nemaipomenit. Amintindu-si spontan zicala cu cei doi iepurasi, ciresarelul uita, într-o clipa de basm, de con¬flict si de avioane, si hotarî sa faca pe dracul în patru pentru a dezlega taina ciresarilor. Nu-i trebui prea multa filozofie pentru a-si da seama ca daca taina expeditiei era asemeni unei ape circulând printr-o conducta, existau, obligatoriu, si câteva robinete prin care apa putea sa ajunga pâna la el. Primul, si cel mai apropiat robinet, era... Maria, sora-sa. Bun... Dar asta înca nu însemna nimic. Cum putea el sa se apropie si sa deschida robinetul? Brrrrr! Trebuia sa fie foarte prudent... Maria nu se lasa prea usor dusa, si întotdeauna era plina de toane, si de multe ori nici nu-l lua în seama, orice-ar fi facut. Cum s-o ia?...
Nici nu-si termina întrebarea muta, ca sfetnicul lui cel mai fidel, sfetnicul de zile grele, îsi facu aparitia, gudurându-i-se docil la picioare.
? Ei, ce spui, Tombi, sa începem atacul?
Catelusul misca foarte afirmativ din coada.
? Si daca nu reusim?
Tombi mârâi salbatic, aratându-si coltii.
? Nu fi fraier, Tîngulica. La Maria nu se prind amenintari¬le. Altceva!
Catelul se lungi pe burta, îsi aseza labele de dinainte sub bot, îsi întoarse încetisor capul cu ochii pe jumatate închisi, transformându-se în cel mai autentic monument al lingusirii. Mai ales ca si coada i se misca molatec, parca ar fi mângâiat pe cineva.
? Asa, hotomanule! Cred c-am nimerit-o cu metoda asta.
Nu se poate sa nu se prinda la fete. Va sa zica ne-am înteles. Dar baga de seama. Sa nu cumva sa sufli vreun scâncet...
Catelul sari brusc în picioare, îsi întepeni urechile, si, cum statea cu botul întors si cu ochii ravasiti, parea cea mai ofen¬sata fiinta de pe fata pamântului.
? Ei, lasa, n-o mai pune si tu la inima. Parca nu stii c-am glumit?... Mi te cunosc eu, domnule sfetnic... Gata cu glume¬le! La actiune!
Tiptil, tiptil, fara sa faca vreun zgomot, urmat de credin¬ciosul lui sfetnic, Tic se furisa pe cerdacul acoperit de iedera. La capatul celalalt al cerdacului, pe un sezlong întins la ori¬zontala, sub bataia miscatoare a unor proiectile de lumina scapate prin frunzis, se odihnea Maria. Îsi acoperise ochii cu cozile si visa. În mâna ei, un caiet cu versuri îsi deschidea paginile. Una dintre poezii o însotea, sau îi prilejuise calato¬ria imaginara în care plecase:

Iubesc cu-atâta patima stejarii
Cu coapsele-mplântate în pamânturi,
Când îsi încarca bratele de soare
Sau când se-ncrunta seculari în vânturi,

Iubesc padurea-nalta de mesteceni
Când zabreleste-n alb sfios azurul.
Ah, vânt albastru, vino sa ma legeni
Si daruieste-mi vesel împrejurul...

Inspiratia, sau poate sarcina de a ataca primul, o avu Tombi. Se aseza foarte tacut alaturi de Maria, îsi lipi botul de labe, iar ochii i se atintira asupra versurilor. Primul gest al Mariei fu acela de a-l alunga, dar când îi deslusi expresia de inteligenta si parca de întelegere, începu sa-i mângâie, blând, capsorul patat de buline negre. Cu o voce calda, visatoare, ea recita primele versuri ale poeziei.
Cocotat pe cerdac, dar parca înfipt într-o teapa, atât de nerabdator era, Tic suporta cu greu poezia. Avu totusi pute¬rea de a o asculta pâna la capat.
Simtindu-si stapânul în apropiere, pentru ca tot scapase Tic câteva icneli si oftaturi, catelul întoarse capul, dar la semnele poruncitoare ale celui descoperit si-l aseza iarasi pe labutele-i subtiri. Un oftat prelungit, un oftat de admiratie si parca de invidie, iesi foarte gradat si nuantat din pieptul lui Tic:
? Oooofff!... Stii ce frumos spui tu poeziile, Maria...
Surprinsa nu atât de aparitia neasteptata a fratiorului ei, cât de tonul neobisnuit cu care-i vorbise, Maria îl privi îndelung si iscoditor.
? Zau, Maria... continua Tic. Parca m-ai umplut de furnici. Ai o voce atât de frumoasa!... Nu-i asa ca o sa te faci artista?
? Ticusor! Ia spune, de fapt ce vrei!
? As vrea sa ma iubesti!
? Asta-i buna! Dar cine ti-a spus ca nu te mai iubesc?
? Vreau sa ma iubesti mult, muuuult. Atât de mult, încât sa nu te mai desparti niciodata de mine.
Maria îl privi plina de duiosie:
? Pai te iubesc, nesuferitule. Dar cine ti-a spus c-o sa ne despartim?
? Las' ca stiu eu, se bosumfla Tic. Parca vad c-o sa petreci vacanta fara mine.
Unda de duiosie disparu din privirile Mariei facând loc u¬nor luciri de neîncredere, de suspiciune si uimire. Tot ce spunea Tic nu se potrivea cu felul lui de a fi. Si în mintea ei se înfiripa o idee:
? Daaaaa!?... Tic! Daca esti cuminte, mergem împreuna... la tara, la bunica.
? La bunica?! spuse cu dispret prichindelul. Mare scofala! La bunica pot sa merg si singur...
? Atunci cum ramâne cu declaratia ta de dragoste? Parca spuneai ca nu vrei sa ne despartim nici o clipa...
Dar si în mintea lui Tic se aprinse o idee care îl scoase din impas:
? Daca ma duc singur la bunica, o sa mi se faca si mai mare dor de tine... Tu ai crezut altceva?
Maria clatina gânditoare din cap:
? Tic, tu stiai ca esti un baiat destept?
? Ehei! De muuuuult timp...
? Sa-ti spun drept, acum nu te mai iubesc chiar atât de mult, îi marturisi Maria. Dar voi aplica si eu metoda ta, si ma voi duce pentru câteva zile undeva. Si-o sa mi se faca un dor de tine...!
? Ia-ma si pe mine, Maria... te rog...
? Pai atunci ar însemna ca nu te iubesc foarte mult, si ca nici nu vreau sa te iubesc foarte mult... dupa principiul tau...
? Ei, si! se avânta Tic. Daca ma iei e totuna.
? Stai, ca nu te mai înteleg, Ticusor. La început spuneai ca vrei sa te iubesc, nu?
? Vreau sa ma iei cu tine!
? Chiar ca nu te mai înteleg deloc, îl zgândari Maria.
? Spune! Ma iei sau nu?
? Tic! Te rog foarte mult sa ma crezi. Nu te iau cu mine pentru ca te iubesc totusi foarte mult.
Maria era într-adevar înduiosata. Fantezia ei descoperea tot felul de amenintari si primejdii în calea expeditiei, si nu putea sa si-l închipuie pe fratiorul ei drag înfruntându-le.
? Tic! O sa petrecem toata vacanta împreuna, îti spun din tot sufletul. Numai câteva zile, la început...
? Vreau sa stiu sigur: Ma iei?
? Dar de ce vrei sa fii atât de sigur?
? Spune! se învolbura prichindelul. Ma iei sau nu?
? Nu!
? Sigur?
? Sigur!
Tic îsi strînse dintii într-o amenintare teribila:
? Hai, Tîngulica! Ne pierdem timpul degeaba cu rauta¬cioasa asta. Nu esti sora, esti o... esti o cloanta!
? Tic!
? Si daca vrei sa stii, habar n-ai sa spui poezii.

2

Supunându-se spiritului practic care domnea în el, Tic nu se tângui prea multa vreme pentru înfrângerea suferita. Se rasti de câteva opri la Tîngulica, transformându-l în jigodie, javra si cauza principala a esecului, apoi se hotarî sa-si încerce norocul cu celalalt iepure, adica sa plece în lume, ca într-un basm, în cautarea unui basm. Ca într-un basm, pen¬tru ca-i ramasese prea putin timp pâna a doua zi, când voia sa se înfatiseze cu basmul, si umblând aievea, ca tot omul, nu prea vedea el cum si unde va gasi cartea cu povesti. Era deci nevoit sa renunte la dezlegarea tainei ciresarilor... pâna a doua zi, când trebuia neaparat sa-i vina de hac.
Împovarat sau usurat de aceste gânduri, se pomeni în fata portii. Spre surprinderea lui, poarta se deschise înainte ca s-o atinga el cu mâna... asa ca abia avu vreme sa se ascunda dupa un pom salvator. Cu foarte mare parere de rau se vazu nevoit sa faca din nou schimb de iepuri, adica sa revina asupra hotarârii luate, deoarece pe poarta intrasera, cu gesturi mis¬terioase, trei dintre ciresari: Victor, Dan si Ursu. Sa-si fi continuat acum fuga dupa iepurele cu basmul, ar fi însemnat sa dea cu piciorul norocului, si Tic, renumit pentru iuteala cu care primea orice provocare si orice cearta, nu voia, în ruptul capului, sa-si faca din noroc un dusman. Practic, ca întot¬deauna, îsi gasi imediat ceva de lucru prin curte, spre bucuria nestapânita a lui Tombi.
Maria iesi nerabdatoare înaintea baietilor:
? Ati gasit vreun santier?
Dan, care parea cel mai abatut dintre toti, raspunse sec, monosilabic:
? Nu!
? Si nu prea vad unde am putea gasi, reflecta Victor. Cine sa aiba barca în oras? Si pentru ce sa aiba?
? Ghinionul nostru ca ne-am nascut aici, se înfurie Dan. Auzi, dom'le! Cine a avut oare ideea sa întemeieze orasul as¬ta pe marginea unui pârâias lat cât o curea de ham si adânc cât un degetar?... Eu, dac-as avea putere, l-as muta pe malul marii, sa ma satur de apa, de barci si de vapoare.
? Eu m-as multumi cu o putere mai mica, îl tempera Maria. Sa pot face rost de o barca. O barca usoara cu pânze, sau una mica, zvealta, cu motor, sau...
Privirile Mariei se atintira involuntar asupra cismelei si vorbele i se topira deodata pe buze. Acolo, la marginea unei baltoace, Tic, într-o verva neobisnuita, arunca în apa corabii dupa corabii. Cel putin zece barci de hârtie pluteau în baltoaca.
? ... Sau o barca de hârtie, completa Dan. Dupa cum vedeti, e singurul lucru care sta în puterea noastra. Mama draga, suntem osânditi la drumuri grele... si mai ales la neputinta.
? Nu-i chiar asa, interveni Victor. Problema nu-i insolu¬bila, cum ti se pare tie, Dan. Ar fi fost simplu, de pilda, sa construim o pluta. Nu stiu daca pâna la urma nu vom ramâne la solutia asta...
? Pai de ce nu începem s-o construim? se repezi Ursu. Ma¬teriale, slava Domnului, avem destule.
? Daca te încumeti s-o duci tu în spate pâna acolo... râse Victor.
Ursu era cât pe-aci sa raspunda ca ar fi gata sa care doua plute în spate, numai sa reuseasca expeditia, dar nu-i prea placeau figurile de stil.
? Dar tu, Victor, cum te gândesti s-o transportam? întreba Maria.
? Cât se poate de simplu. În rucsacuri.
? Arata-mi-o si pe asta, mama draga, si zau ca ma fac gâsca, îl înfrunta Dan.
? Vrei sa spui gânsac, îl corija Maria.
? Ma rog, gâsca, gîn-sac, rata, tot ce vrei. Si cotet de pasari, daca e nevoie. Ca sa ma jumuliti de scânduri...
? Uite, draga domnule palmiped, cum se poate transporta pluta, începu Victor sa-l lamureasca. Vom lua în rucsac: cuie, ciocane, cherpedine, funii, scoabe...
? Scânduri, leaturi, pari, bârne, adauga Dan.
? Nu! îl opri Victor. N-avem nevoie sa le luam cu noi. Lemne vom gasi din belsug pe munte, ori poate ai uitat ca muntii... Cum se spunea în poezia aia, Maria?
Maria raspunse imediat:
? ... Îsi potrivesc pe ceafa cusme de paduri...
? Da, zâmbi Victor. Cusme cu lemne...
Dan, Maria, Ursu si chiar Tic, care tragea fidel cu urechea, întelesera planul de compromis al lui Victor.
? Pai atunci problema e ca si rezolvata, spuse Maria.
? Nu-i chiar asa, chibzui Victor cu voce tare. Pluta are marile ei neajunsuri. Pe un lac, pe un râu mare, pentru o per¬soana, doua, e de mare folos. Dar acolo...
? Stai! tipa Dan. Am gasit, mama draga!
Surprinsi de energia si decizia cu care intervenise, baietii, mai ales, erau gata sa tabere asupra lui Dan pentru a-i smulge cuvintele care se lasau prea asteptate, dar el se chinuia prin tot felul de semne si schimonoseli sa-i faca pe ceilalti sa înteleaga ca nu descoperise nimic altceva decât ure¬chile ciulite ale lui Tic, care tot jucându-se cu catelul se apropiase la câtiva pasi de ei, bineînteles ascunzându-se cu arta dupa un butoi oarecare.
? Tic! îl striga Dan. Tot mai ai nevoie de basme?
Prichindelul, preocupat sa numere cele câteva fire care al¬catuiau mustatile catelului, nu auzi chemarea lui Dan, decât doar a treia oara.
? Pe mine ma strigai? întreba el mirat.
? Dar ce, mai are cineva numele asta aici?
? Dar ce, tu când spui "mama draga" îti chemi neaparat mama? îi riposta fara ezitare Tic.
Dan ramase cu gura cascata, ca si ceilalti dealtfel, nu atât pentru spiritul prichindelului, cât pentru ceea ce se subîntele¬gea din acel spirit. Va sa zica, Tic înregistrase absolut tot ce vorbisera ei. Nu-i scapase nimic, nici macar expresiile fiecaruia. Prin urmare, trebuia salvat ceea ce mai putea fi salvat.
? Tic! se bucura Dan. Ti-am gasit basmul!
? Crezi ca eu nu-mi dau seama, îi raspunse pustiul.
? Nu, ma, serios. Stiu pe cineva de la care poti afla un basm pe cinste.
? Las' ca pricep eu unde vrei sa bati, spuse Tic.
? Pe cuvântul meu, Ticusor! se încapatâna Dan. Ai încercat la mos Timofte? E cel mai mare povestitor de basme din oras, daca nu din toata tara...
Ciufuliciul se pocni, fara voia lui, peste frunte. Gest pe jumatate sincer. E adevarat ca nu se gândise la mos Timofte, si era limpede ca Dan nu inventase totul. Dar tot atât de ade¬varat era faptul ca nu-i mai putea spiona pe ciresari fara sa fie simtit. Asa ca trebuia iarasi sa schimbe iepurii, dar pentru ultima oara... hotarî el... pâna mâine dimineata. Cu aceasta credinta porni Tic spre poarta, dar nu înainte de a-i adresa câteva vorbulite lui Dan:
? Sa nu-ti închipui cumva ca m-ai dus, mama draga. Ce râzi ca un prost? Afla ca mos Timofte e mai interesant decât voi toti la un loc. Brrrrr!
Dar si de data asta poarta se deschise fara ca Tic s-o a¬tinga. Chiar în clipa când ducea mâinile spre clanta, ca si prima oara, poarta se dadu în laturi. Tic se retrase câtiva pasi si începu sa priveasca ostentativ cerul. Prin fata lui treceau Ionel si Lucia, sau mai bine zis pluteau niste pachete uriase sub care se aflau Ionel si Lucia. Si cum Tic era un copil prac¬tic... de asta data iesi într-adevar pe poarta, fara macar sa apeleze la coada ochiului.

3

În sfârsit, ciresarii erau toti la un loc. Nu lipsea nimeni, si, ceea ce era mai important, nu se afla nici un spion prin apropiere, nici un nechemat care ar fi putut sa le dibuie tainele. E adevarat ca Tîngulica le dadea mereu târcoale, dar se purta atât de cuminte, atât de lingusitor si inofensiv, ca nici Lucia, cea mai banuitoare si mai prudenta dintre toti, nu-i acorda decât o privire trecatoare. Singurul care se ferea de dânsul era Ionel, dar nu teama ca i-ar putea întelege vorbele era cauza, ci grija pentru securitatea gambelor proprii.
Povestea cu barca imateriala îi necajise si înca necajea pe ciresari, dar pe cerul întunecat al preocuparilor lor aparu o oaza de lumina o data cu sosirea ultimilor doi: Lucia si Ionel. Amândoi erau veseli, adevarati mesageri ai bunei dispozitii. Lucia îsi uitase undeva masca de seriozitate, si chipul ei blond era atât de senin, încât Dan o asemana imediat cu un înger, jurând, tot în sinea lui, ca niciodata n-o vazuse mai fru¬moasa. Era cât pe-aci sa-si jure si altceva, un juramânt tainic care se rosteste numai în gând, dar amintindu-si-o severa, distanta si rece, asa cum o suporta tot anul scolar, renunta vesel si usurat la juramânt. Ionel se umflase în pene ca un curcan si ar fi imitat si mersul rotit al orataniei cu margele, daca nu l-ar fi simtit pe Tîngulica prin apropiere. De aceea îsi alese o atitudine nemiscata si verticala, cu destinatia nemar¬turisita: steaua polara. Îsi privea prietenii de la niste înaltimi la care nu cutezau nici cei mai viteji cosmonauti.
Veselia celor doi ciresari: seninatatea Luciei si saltul spre stele al lui Ionel nu erau nici prefacatorie si nici poze fara motiv. La drept vorbind, Ionel era eroul zilei, desi Maria sustinea mortis, în felul ei, ca Lucia "avea exact acelasi drept la slava". Amândoi tinerii izbutisera, dupa aproape trei luni de îndrazneli, încercari, esecuri si reusite, dupa "atâta su¬doare extrascolara", cum glumea Dan, sa construiasca doua aparate T.F.F., simple, portabile, pentru comunicari la mica distanta, absolut necesare expeditiei. Fara aceste aparate ex¬peditia ciresarilor era de neconceput. Dar ele ar fi ramas o simpla intentie, daca tinerii nu ar fi gasit un sustinator înfo¬cat si foarte generos în persoana lui mos Timofte. Desi nu-l avea întru totul la inima pe Ionel, batrânul paznic nu scapase nici un prilej de a-i ajuta pe ciresari; le descuiase de zeci de ori, ca un complice mut, usa laboratorului de fizica, facuse întotdeauna ordine dupa ei, dar mai ales le adusese celor doi constructori tot felul de unelte si de materiale uitate de-a lungul anilor prin magaziile liceului.
Coplesiti de bunatatea lui, ciresarii îsi propusesera în gând sa-i faca un dar mare cu care sa-l dea gata. Mosneagul miro¬sise ceva si prin câteva întrebari mestesugite aflase, de la Ursu, intentia lor. E de prisos sa amintim aici mâhnirea si amaraciunea lui mos Timofte. Ba în adâncul sufletului se simtea jignit. Chipul lui nu-si recapatase stralucirea aceea de zapada, care aduna atâta cinste si dragoste în preajma-i, decât dupa ce-i strânsese pe toti ciresarii în gradina scolii, într-o seara, dupa amurg, si le vorbise pe îndelete:
? Eu n-am copii, începuse dânsul, iar nepotii mi s-au îm¬partit prin toata tara si le-am cam pierdut urma. Singura mea bucurie sunteti voi si ceilalti ca voi. Nici nu va puteti închipui cum îmi creste inima când dau peste scolari care înteleg de timpuriu ce hrana trebuincioasa e pentru om învatatura. Iaca, eu spun ca de aici începe bogatia tarii si bogatia lumii... Si mi s-a întâmplat mie sa întâlnesc mereu asemenea scolari si sa-i simt ca pe copiii mei. Cum m-or fi simtit ei?... apoi aici nu-si mai au rost vorbele mele, dar în dulapul asta sunt o groaza de scrisori primite de la ei. Daca aud ca vreunul dintre ei a ajuns om mare, ma bucur cum se bucura, pesemne, un tata când aude ispravi bune despre fiul lui. Poate ca o sa para lauda ceea ce spun, dar nu e an în care sa nu vina sa ma vada oameni de seama, dintre cei cu care se sfatuiesc capii tarii. Nu zic ca vin pentru mine. Vin sa-si vada scoala, dascalii, locurile copilariei, dar nici unul, pâna acum, n-a uitat sa treaca si pe la mine, sa zaboveasca putintel si în ghereta mea, sau sa dea o raita cu mine prin curtea si gradi¬na scolii... Iaca, asta e o parte din viata mea, partea cea mai sfânta... Oricât aur mi s-ar da, eu nu l-as primi în schimbul unor asemenea bucurii. Sa fiti voi sanatosi si sa nu-l uitati pe mos Timofte. Altceva nu-mi trebuie. Poate... cine stie?... o da Dumnezeu s-oi apuca anii când o sa fiti si voi oameni în toata firea, cu nume si fapte de seama. Mos Timofte o sa fie batrân, dar o sa tina minte numele fiecaruia, si daca o sa treceti pe la el si o sa dati împreuna o raita prin curtea scolii, o sa va aminteasca toate nazbâtiile pe care le-ati facut în anii acestia...

4

În fata cerdacului, pe o masa de lemn cu picioarele în forma de x împlântate în pamânt, se aflau cele doua aparate, si cu toate ca slefuiala dârza si zeloasa nu îndepartase toate urmele de vechime si de rugina de pe piese, ciresarii le priveau înfio¬rati si mândri ca pe niste comori nepretuite. Numai Tombi parasi cât se poate de discret locul sau de pânda de pe cerdac, furisându-se ca o umbra neînsemnata si obosita, dar în clipa când ajunse în punctul unde, dupa socoteala lui, nu putea fi zarit de cei care-i ignorasera blana, preferând scândura pu¬treda si fierul vechi, tâsni ca o naluca. Îsi opri goana undeva lânga gard, în dreptul unei sparturi ascunse pe care, în afara de el, o mai cunostea o singura fiinta domestica. Când vazu acea fiinta strecurându-se prin spartura cu o agilitate care o întrecea pe a lui, Tombi îsi învinse invidia, aspira o portie de îndrazneala si facu un salt mortal înapoi. Totul însa într-o tacere desavârsita. Desi foarte zorit de uimirea statuara a tinerilor de lânga cerdac, Tic nu uita totusi sa strânga labuta pe care i-o întindea catelul si apoi sa-i frece cu blândete sfârcurile urechilor. Abia dupa ce termina ritualul de multa vreme convenit, prichindelul porni cu pasi înceti spre tinta pe care si-o alesese înca de dupa gard: butoiul din apropierea cer¬dacului. Catelul îl urma în culmea fericirii: stapânul sau fusese foarte generos, pentru ca de obicei frecusul cu care cul¬mina felicitarea îl primea o singura ureche; de bucurie ar fi fost în stare sa faca opt salturi mortale, în suita, dar mirosise el ca trebuie sa fie foarte linistit. De aceea nu scoase nici un scâncet tradator, nici chiar atunci când îl vazu pe Tic disparând ca o umbra în butoi. Auzi el un clipocit rautacios, dar se grabi sa-l acopere printr-un mârâit antimotanesc.
Cu apa pâna la glezne si înca sub senzatia de raceala prici¬nuita de stropii care se abatusera asupra lui în momentul când atinsese cam energic fundul butoiului, Tic se opunea din rasputeri dârdâitului care-l ameninta cu cotropirea. Altul în locul lui ar fi blestemat de mama focului si ar fi parasit as¬cunzisul. Dar el avea un sistem original de a scapa de necazuri: în loc sa se creada persecutat de soarta si urmarit de ghinion, îsi închipuia, dimpotriva, ca este cel mai rasfatat copil al soartei si aproape mereu încaltat în papucii norocu¬lui. Pentru a preface un necaz în bucurie îi trebuiau doar câteva clipe si câteva întrebari. De pilda, în situatia în care se afla: daca ar fi plouat în ajun?... daca nu s-ar fi scos, cu doua zile înainte, aproape toata apa din butoi pentru spalatul rufelor?... daca în loc de apa ar fi fost cenusa, sau var, sau pacura?... daca în locul butoiului ar fi fost lada de gunoi?... Încetul cu încetul nu-si simti picioarele în apa, iar dârdâitul îl parasi. Era si timpul, pentru ca la masa din fata cerdacului reîncepea animatia.
? Dupa cum vedeti, eu mi-am facut datoria, spuse Ionel plimbându-si cam stingherit privirile pe cerul gol. La data la care ne-am înteles am adus aparatele... probabil ca si voi ati rezolvat problema barcii, care, în orice caz, n-a fost chiar atât de obositoare...
Mariei nu-i placura deloc spusele si mai ales tonul lui Ionel: trAha! joaca teatru, scumpul nostru inventator... Îi arat eu imediat!", dar Dan îi dibui intentia ascutita si se transfor¬ma imediat în pavaza:
? Cum o s-o rezolvam?... Victor a gasit solutia cea mai buna, exact înainte de termen. Nu-i asa?... Ei, acum sa te vad, Ionel! Ia spune, cu ce este egala o barca?... Nu-ti mai nenoroci creierii, mama draga. Îti spun eu: cu o pluta!
Chipul lui Ionel se adumbri:
? Cu pluta?! Dar ar fi o imprudenta, o nesocotinta, o... o... o prostie, pur si simplu. Ori mergem echipati cum trebuie, ori renuntam la expeditie. Daca în loc de aparate tefefe as fi adus si eu niste goarne?
Privirile tuturor se îndreptara catre Victor si în ele se putea citi dorinta unei replici taioase. Dar Victor nu raspunse ime¬diat. Pâna la un anumit punct era si el cam de aceeasi parere cu Ionel. Întelesese de la bun început ca pluta era o solutie de ultim moment, poate nu chiar cea mai rea, dar care îi împingea pe calea unor riscuri, cel mai mare fiind acela de a împotmoli undeva expeditia. Greoaie, greu de manevrat, greu de oprit, greu de transportat prin locurile fara apa, greu de strecurat prin albii înguste, pluta putea sa devina un chin pentru tineri, dar de aici pâna la a renunta la o expeditie pregatita cu atâta migala si dorita cu atâtea visuri era o cale imensa. Nu! Un asemenea gând nu trebuia sa încolteasca în mintea nimanui.
? Daca nu gasim alta solutie mai buna, vom fi nevoiti s-o încercam pe asta, se hotarî Victor. Cine stie?... Poate ca acolo, la fata locului, pluta va fi mai necesara decât o barca.
? Victor are dreptate! tâsni Maria. La expeditie nici nu ma gândesc sa renunt. Ma duc singura daca voi nu vreti.
Si Dan, si Ursu, si Lucia raspunsera prin aceleasi afirmatii categorice. Dupa o clipa de încruntare izbi si Ionel aerul cu pumnul:
? Sa va spun drept, si eu m-am gândit la fel. Bineînteles, nu vom fi atât de nesabuiti ca sa ne bagam în tot felul de capcane. De altminteri, nici cu o barca n-am fi în cea mai deplina siguranta...
? Daca ne-am lua dupa tine, nu pierdu prilejul Maria, nici cu un submarin n-am fi în siguranta... adica în cea mai deplina siguranta. Nici cu un cuirasat...
? Ce stii tu despre submarine si cuirasate? se enerva Ionel. Vezi-ti de hârtoagele tale cu inimi si sageti... cu dor, si amor, si omor, si...
Cearta era gata. În ochi licare ascutite, ca niste fulgere prevestind niste trasnete... dar Lucia deveni fara voia ei un miraculos paratrasnet:
? Mi se pare ca aveti nevoie de o barca, nu?... O barca usoara, frumoasa, încapatoare...
? Te-ai trezit si tu, o privi Dan compatimitor.
? Cred ca ai dreptate. M-am trezit. Dar numai eu m-am trezit, pentru ca voi toti dormiti... Si cum mai dormiti!... To¬tusi, nu înteleg cum de nu visati în somn... barca lui Petrachescu... barca vânatorului...
Ciresarii facura niste ochi ca la iarmaroc. Dan îsi arse o palma peste frunte de rasuna toata curtea si-l facu pe Tic sa scoata, intrigat, capul afara din butoi. Noroc ca nu-l zari nimeni.
? Petrachescu! tipa Dan. Sfântul Petrachescu! Sfânta barca de cauciuc a lui Petrachescu! Santa Lucia!... Cum de nu ti-a trecut tie prin minte, nesfîntule Dan!... Mama draga, ce bar¬ca!... Usoara ca un fulg si încapatoare ca un autobuz.
Dar cine nu cunostea barca lui Petrachescu! Cine n-o ad¬mirase! Petrachescu o gasise cu ani în urma într-una din peregrinarile lui cinegetice. Fusese ascunsa într-o coliba pustie, în timpul razboiului, nu se stie de cine, si uitata acolo. O barca într-adevar sfînta, cum spusese Dan, adica exact ceea ce le trebuia ciresarilor pentru misterioasa lor expeditie.
? Oare-o sa ne-o dea Petrachescu? se auzi vocea timida, dar foarte realista a lui Ursu. Toata lumea zice ca vînatorul e cam într-o ureche...
Într-adevar, tot orasul îl banuia pe Petrachescu cam sucit la minte; nimeni nu stia cînd vorbeste aiurea si cînd serios. Si pe deasupra mai era poreclit si "mate negre", ceea ce în limbajul oamenilor de prin acele locuri însemna zgîrcit fara pereche. Pacatul acesta ca si sminteala lui erau puse pe sea¬ma razboiului. Petrachescu fusese ofiter activ, dar o schija de brad i se strecurase în teasta, întrerupîndu-i cariera militara, încercase mai multe meserii, cam în van, pîna la urma alegîndu-si-o pe aceea de achizitioner la o cooperativa. Umbla haihui prin sate si peste coclauri, si toti stiau ca adevarata lui îndeletnicire e vînatoarea. Si nu erau putini acei care sustineau ca vînator ca el nu se mai pomenise pe acele melea¬guri. Niciodata, ziceau ei, nu-l vazusera tragînd un singur cartus în vînt, si mai ziceau ca daca-l apucau pandaliile în¬cepea sa traga în rîndunici si-n lastuni, doborînd cîte o pasaruica la fiecare foc.
? Oare-o sa ne dea barca? întreba înca o data Ursu ca pentru sine.
? Cum sa nu ne-o dea? se înfierbînta Dan. Mergem cu totii la el... Mama draga, stiti cum?... Ne îmbracam în haine la fel: bluze si camasi albe, fuste si pantaloni albastri, ciorapi si pantofi negri. În uniforma si aliniati pe doua rînduri. Îl dam gata cît ati zice peste. Si daca face nazuri si rezistenta... Eu îmi pun la bataie toate economiile, si daca va fi nevoie voi cere si datoria de la Tic...
În butoi, datornicul scoase o limba nesfîrsita, ba mai întinse si cotul în directia lui Dan. Ciresarul însa habar n-avea de raspunsul dintre doage; numai atitudinea lui Tombi, care-l privea amenintator, cu o ureche ciulita si una atîrnîndu-i, cu un colt scapat în afara si un altul ascuns, i se paru cam ciudata:
? Cu tine ce-i, ma potaie? Ia sterge-o dupa haimana... Adica, ia du-te dracului! Auzi?
Tombi îsi ciuli imediat si cealalta ureche si-si scoase si celalalt colt, dar un hîrsîit pe care nici un alt auz nu l-ar fi putut recepta îi schimba într-o clipita gîndul si miscarea. Se retrase încet spre butoi, dar Dan nu descoperi în retragerea surprinzatoare a catelului împlinirea propriei sale porunci. Poate ca si cuvîntul rostit de Maria cu o voce ametita de prea mult vis îl trezi din gîndurile lui noi, asa cum îi trezi si pe ceilalti:
? Baaaaarcaaaaa...
? Va multumesc pentru idee, spuse, cu un zîmbet cam înghetat, Lucia. Cred ca a sosit, în sfîrsit, timpul sa ne ocu¬pam si de aparate...
Ciresarii se descoperira deodata posesorii a doua bucurii, sau poate posedati de doua bucurii: barca si aparatele. Si pentru ca aparatele erau chiar lînga ei, si mai ales pentru ca erau ale lor, se lasara, docili, subjugati de ele. Ionel, de asta data în largul lui, facu un plan strasnic, la repezeala, pentru verificarea aparatelor. De cîta vreme, si cu cîta emotie asteptau ciresarii marele moment! Se formara doua grupuri, fiecare avînd în sarcina lui un aparat. Un grup tre¬buia sa ramîna chiar acolo, la masa din fata cerdacului, celalalt urma sa parcurga un drum de vreo doi kilometri si jumatate, care trecea prin gradina casei, apoi printr-o li¬vada care-si catarase prunii pe Dealul Cimitirului, apoi printr-o vie care se înfunda într-un crîngusor cu straluciri si fîlfîiri de beteala, si abia, la marginea crîngusorului, la sem¬nul de recunoastere: movila în forma de caciula, trebuia sa se opreasca. Timpul se socoti cu multa zgîrcenie: jumatate de ora - drumul pîna la movila, zece minute – pregatirea aparatelor, zece minute - schimbul de mesaje, adica verifi¬carea propriu-zisa, zece minute - pauza, jumatate de ora -întoarcerea. În total un ceas si jumatate. Grupul de pe cer¬dac era compus din Ionel, Maria si Dan. Celalalt, din Lucia, Victor si Ursu.

5

Dintre cei ramasi în curte, în preajma cerdacului, cea mai nesuferita jumatate de ora o petrecu... Tic. Prichindelul izbutise, dupa niste sfortari crîncene, sa împinga cepul bu¬toiului afara. Îsi zdrelise degetele tot împingînd si împingînd, dar cînd îsi potrivi ochiul în cerculetul de lumina zari o sume¬denie de lucruri si fiinte, numai masa din fata cerdacului si aparatul care, probabil, se desfata pe ea nu intra în raza privirilor lui. Daca butoiul nu ar fi avut fund, l-ar fi potrivit la iuteala cu ochiul de lumina spre masa, dar în situatia în care se afla un singur lucru îi mai ramînea de facut pentru a se înfrupta si el din minunatia din fata cerdacului: sa ridice din cînd în cînd capul afara din butoi. Si treaba asta era foarte riscanta din cauza neîntelegerii dintre Ionel si Tombi. Catelul statea nemiscat, cu botul pe labe, la jumatatea distantei din¬tre butoi si cerdac. Ionel, crezîndu-se amenintat, pîndea cu coada ochiului fiecare miscare a catelului. Si timpul se facuse atît de lenes, ca lui Tic îi venea sa manînce doagele.
Dar nici ciresarii de pe cerdac n-o duceau mai bine. Si asupra lor se abatusera frigurile, desi nu stateau cu picioa¬rele în apa ca prichindelul ciufulit si curios. Asteptarea îi ucidea si pe ei, si poate ca se simteau chiar mai încarcerati decît prizonierul din butoi.
În sfîrsit, Ionel îsi privi ceasul:
? Au trecut treizeci si cinci de minute... Ufff! Greu au mai trecut...
Maria uita într-o clipa toate certurile pe care le avusese cu Ionel. Mai ca-i venea sa-i sara de gît, dar, atinsa de nu stiu ce fior al amintirilor, se multumi doar sa se apropie de el si sa-i urmareasca febril, cu sufletul la gura, toate miscarile. Tînarul fizician îsi mai privi o data ceasul, rasufla prelung, de parca ar fi aruncat kilometri de vapaie din el, elibera antena subtire si lunga, parca fara de sfîrsit, apoi începu semnalizarile. Emi¬tatorul se supuse tocmai apasarii degetelor. Tacanituri, mai puternice, sau mai slabe, se auzeau distinct, semnaluri repetate, repetate, repetate... cu pauze între ele, cu pauze pen¬tru raspuns, dar pauzele ramîneau goale, tacute. Nici un raspuns...
Cuprins de îngrijorare, Ionel se uita iarasi la ceas. Îsi strînse pumnii si se repezi din nou asupra emitatorului. Sem¬nale, semnale, semnale, si pauze la fel de mute. O expresie de spaima si durere se întipari pe fata fizicianului. Si ea deveni aproape groaza cînd se uita la Maria. Astepta cuvinte rele, priviri crude, astepta cîrlige reci în umeri si-n ceafa.
Alaturi de Dan, Maria traia însa aceleasi emotii si aceleasi spaime ca Ionel:
? Nu se poate! se razvrati ea. Nu se poate! Mai încearca o data. Haide!
Ionel se supuse îndemnului, mai ales ca-l vazu si pe Dan clatinînd energic din cap. Reîncepu semnalizarile, dar emi¬tatorul ramase în continuare mut si nemiscat.
Gîndurile care încolteau în mintea celor trei ciresari se asemanau întocmai: sau erau prost facute aparatele, sau se întîmplase ceva, sus, pe deal.

6

Într-adevar se întîmplase ceva sus pe deal. Chiar în clipa cînd Victor si Lucia se pregateau sa instaleze antena aparatului în vîrful movilei, fusesera opriti de vocea foarte convingatoare a lui Ursu:
? Stati! porunci el. Ia uitati-va colo pe muchia dealului... La o palma de capatul crîngului, lînga copacul acela îndoit... Vedeti?... Chiar în dreptul copacului... Sa nu pun mîna pe nici o barca, toata viata mea, daca aratarea aceea cu palarioara tuguiata nu e chiar Petrachescu!
Lucia si Victor îsi facura mîinile streasina si privira spre locul indicat de Ursu. Zareau ei ceva ce aducea a om, dar nici vorba sa-i distinga capul si palarioara. Silueta care se contu¬ra încetul cu încetul era însa prea ciudata pentru a fi a altcuiva.
? El e! se convinse Victor. Ce facem?
? Mai întîi ascundem aparatul în tufisul asta, spuse Lucia. Numai sa nu ne înselam...
? Daca va spun eu! se simti Ursu oarecum jignit.
? E sigur Petrachescu, întari Victor, si cel mai bun lucru pe care-l avem de facut e sa ne ducem noi spre el, ca sa nu vina el spre noi. Aparatul nu-l mai putem ascunde decît cu riscul de a-i atrage si mai mult atentia...
? Grozav! Accepta Lucia. Si poate ca n-ar strica sa ne pre¬facem ca tocmai pe el îl cautam...
Nu mai era nici o îndoiala pentru nimeni. Individul care înainta cu pasi neverosimil de lungi, înalt si desirat si slab ca o prajina, cu o palarioara verde ca un coif de hîrtie, care pur¬ta o pana de cocos chiar în vîrful tuguiului, cu pusca pe umar, cu cizme lucitoare strînse pe gambe, nu era altul decît Petra¬chescu, posesorul barcii de cauciuc.
Lasînd aparatul în paza nesigura a unor pasarele, cei trei pornira în goana spre vînator. Petrachescu venea întins spre ei, dar îsi încetini mersul cînd descoperi ca tocmai el era tinta celor trei tineri.
? Ce vi s-a întîmplat, cetatenilor? îi întîmpina el cu o voce subtire, pitigaiata. Va goneste din urma vreo dihanie?
Cetatenii îl salutara cu respect, toti. Dar de vorbit, numai Ursu putea sa vorbeasca, Lucia si Victor nu-si puteau retine gîfîitul sonor si neprefacut. Si Ursu îsi învinse timiditatea, aproape tipînd la vînator:
? Plecam pentru cîteva zile într-o excursie...
? Nu trebuie sa tipi, domnule, îi tempera vînatorul zelul. Am urechi destul de bune. Amîndoua, nu cum zice lumea.
Ursu se fistici dintr-odata:
? Stiti... Adica nu într-o excursie... Ne-am gîndit, noi... stiti... o expeditie stiintifica... Noi si alti prieteni... stiti... Poate ca ne ajutati si dumneavoastra...
? Aha! pricepu vînatorul. Vreti sa va ajut într-o excursie... Pai daca-mi sta în putinta, cu cea mai mare placere, pe cins¬tea mea... Aratati-mi un altul care cunoaste mai bine decît mine regiunea!... Nu s-a nascut înca, pe cinstea mea. Ati nimerit exact unde trebuie, adica ati batut exact la usa cea buna, pe cinstea mea... Si cam ce va doare?
Dupa o scurta lupta cu sine însusi, Ursu îndrazni:
? V-am ruga din suflet sa ne împrumutati cîteva zile... bar¬ca dumneavoastra de cauciuc!
Vînatorul îsi plimba degetele pe sub palaria tuguiata, co¬borînd-o pîna la sprîncene. Barba, parca despartita de maxilar, i se roti de cîteva ori, oferind un spectacol de circ, care însa în loc sa-i amuze îi sperie pe spectatori. Rîsul vîna-torului suna fortat:
? Hm... Hm... Barca! Lucru rar... Hm... Lucru foarte greu de gasit... Lucru imposibil de gasit, pe cinstea mea.
? Daca... Nu stiu cum sa va spunem... interveni Lucia. Ne-am gîndit la chirie... Adica ne-am gîndit ca poate vreti s-o vindeti. Sîntem gata sa renuntam la toate economiile noastre...
Vînatorul se uita si mai atent la cei trei tineri. Oferta fa¬cuta de ei nu-i displacea de tot. Se gîndea mai ales la chirie, si vazîndu-i îmbracati curat, Lucia chiar cu o anumita eleganta, îsi închipui ca economiile lor nu erau de lepadat. De aceea, dupa ce-si mai scarpina o data ceafa, se hotarî sa le raspunda cu o promisiune:
? Hm... Vaz ca va gînditi la chirie, ca de vîndut, n-as vinde barca, în mormînt de-as fi, pe cinstea mea. N-as vinde-o nici macar pentru cinsprezece mii, nici daca mi s-ar da în loc un vapor... Da-n ce parte faceti excursia? La Poarta Dracului?
Lucia îl atinse încet cu cotul pe Victor, si tînarul, ca si cum s-ar fi trezit atunci dintr-o lunga meditatie, spuse:
? A, nu la Poarta Dracului. Poate mai tîrziu, dar pentru Poarta Dracului nu avem nevoie de barca. Ne-am gîndit sa mergem cîteva zile la Lacul Pastravilor...
Vînatorul se înnegura la fata. Era cît pe-aci sa spuna ceva, chiar deschise gura, dar dintr-o data se razgîndi.
? E o regiune foarte frumoasa si foarte putin umblata, spuse cu un ton rugator Lucia. Am putea descoperi multe lucruri acolo...
? Stiu... stiiiiiiiu, îi raspunse vînatorul în zeflemea. Dar, din pacate, numai spre sfîrsitul lui august v-as putea împru¬muta barca. Pîna atunci absolut imposibil, pe cinstea mea.
? Numai pentru cîteva zile, se ruga Ursu.
Vînatorul îsi desprinse iarasi barbia de maxilar rotin¬du-si-o însa de asta data în directie contrara:
? Hm." Eu nu am obiceiul sa vorbesc în vînt, pe cinstea mea. Va convine în august?... Bine!... Nu va convine?... Buna ziua! Clar sau nu?... Desi, eu v-as da un sfat parintesc: Mai bine v-ati cauta alta regiune. Sînt prea multe primejdii acolo, pe cinstea mea.
Dupa ce-si puse pentru ultima data la bataie cinstea, vîna¬torul îsi scoase în semn de salut palarioara cu pana mîndra de pe vîrful capului si se departa cu aceiasi pasi neverosimil de lungi.
Ciresarii se uitara unii la altii întristati, dar dezolarea nu-i paraliza pentru multa vreme. Îsi amintira toti odata, ca la un semnal, de aparatul lasat la poalele movilei si pornira într-acolo, hotarîti parca sa doboare toate recordurile tuturor curselor cu obstacole. Primul care ajunse la movila, lasîndu-si prietenii cam pe la jumatatea drumului, fu, bine¬înteles, Ursu.

7

Pe cerdac lipseau numai acordurile unui mars funebru. Parca fiecare îsi ducea la groapa prietenul, atîta jale era în priviri, atîta moleseala si amorteala bolnava în miscari. Mai mult din inertie, pentru ca nu mai aveau nici macar puterea de a-si întrerupe miscarea, degetele lui Ionel loveau din cînd în cînd în emitator. Dar tocmai în momentul cînd absolut orice speranta parea pierduta, exact asa cum se întîmpla în foarte multe carti, în aparat se auzira cîteva pocnituri. Trezit ca dintr-un vis rau, Ionel batu automat semnalul conventio¬nal de receptie si-i facu semn cu mîna lui Dan sa înregistreze mesajul movilei. Si Maria, si Dan, ba chiar si Ionel, cu mîna stînga, notau în carnete sumedenie de linii si puncte, si des¬cifrarea lor era o joaca pentru fiecare:
"Esec. Esec total. Vînatorul refuza sa ne dea barca. Venim imediat".
? Esec! tipa Ionel cuprins de o bucurie nebuna. Sa se duca dracului barca, vînatorul si toate aiurelile! Nu ma mai intere¬seaza nimic! Merg aparatele? Merg! Ura!
? Bravo, Ionel! se bucura Maria. Pe cuvîntul meu ca-mi pare foarte bine.
? Si mie, spuse Dan cu o intonatie ciudata în voce. Dar tare ma necajeste chestia cu barca. Sa stii ca ailalti s-au întîlnit pe deal cu vînatorul. De-aceea au întîrziat. Oare de ce nu vrea sa ne dea barca?
? Da-o-ncolo de barca! îl pironi Ionel. Tu nu-ti dai seama, ma, ce victorie am realizat? Ar trebui sa te dai peste cap de bucurie si sa te lauzi la toti ca-mi esti amic.
Maria se retrase repede dintr-o vraja primejdioasa:
? Ce s-a întîmplat cu tine, Ionel? Cum poti sa spui ca nu te mai intereseaza nimic altceva?
Ionel i se protapi dispretuitor în fata:
? Arata-mi tu pe altcineva care la vîrsta asta a construit un aparat tefefe!
Sclipiri de uimire si apoi de dusmanie fulgerara în ochii negricioasei cu cozi:
? Adica tu chiar nu stii? Ori numai te faci ca nu stii?
Ionel era de-a dreptul surprins:
? Vrei sa spui ca E...
? Nu! îl opri Maria cu cruzime. Nu E, si nici M, si nici altii dintre cei la care te gîndesti tu. Vreau sa spun ca e cineva mai tînar decît tine care a facut aceasta isprava.
? Cine!? se holba Ionel. Chiar m-ai facut curios...
? Lucia!
? Lucia!!! Apa de ploaia... Cu ea sau fara ea, acelasi lucru, daca vrei sa fim drepti.
? Tocmai ca sa fim drepti, mincinosule! Daca nu v-am fi vazut pe amîndoi, si daca n-am fi vazut-o pe Lucia singura, si daca n-am sti ce este în capul si în mîinile ei...
Ionel o alunga cu mîna, într-un gest aproape dezgustator:
? Întotdeauna ai fost o scîrboasa...
? Si tu un îngîmfat fara pereche... În privinta asta întot¬deauna o sa fii cel dintîi si cel mai tînar dintre toti laudarosii care exista...
? Mizerabilo!
? Nerusinatule!
Tocmai în clipa aceea, Tombi îsi aduse aminte ca ar trebui într-un fel sa-l felicite pe Ionel pentru succesul sau. Si se repezi spre dînsul cu aceasta intentie vesela. Ionel însa, neîntelegînd-o, ba mai mult, interpretînd-o tocmai pe dos, se feri de Tombi, de parca s-ar fi trezit la o vînatoare de lei, fara pusca în mîna, atacat de cel mai fioros exemplar. Prin urma¬re, o lua la goana prin curte, în loc sa încerce sa se izoleze undeva pe cerdac. Acesta fu începutul ghinionului. În curte se afla o piatra oarecare, poate singura piatra din curte, dar tocmai în ea nimeri piciorul lui Ionel. Zelul ghinionului nu se multumi însa cu atît. În loc sa cada lat la pamînt si sa ramîna acolo lînga piatra, Ionel fu aruncat în sus, în cadere se înco¬voie, astfel ca atinse pamîntul ca un colac azvîrlit cu putere de cineva. Ghinionul îsi facu si ultima pofta: lovi miseleste. Colacul în care se prefacuse Ionel porni de-a dura prin curte si nu gasi în tot spatiul acela imens alt obiect de care sa se loveasca decît butoiul, cel mai linistit dintre toate. Ciocnirea dura si neasteptata rasturna într-o clipa butoiul si opri rosto¬golirea sinucigasa a lui Ionel.
Cînd totul se linisti, aparu si minunea: nu un singur napastuit îsi ridica oasele din tarîna, ci doi. Ionel, prafuit si zugravit de spaima, si Tic, uluit si ud pîna la piele.
Parca întelegînd ca singura cauza a nenorocirii era el, Tîngulica se gudura cu un entuziasm nemaipomenit la pi¬cioarele stapînului sau, hotarît sa primeasca pe blana lui uscata toata apa care se scurgea, siroaie, din îmbracamintea lui Tic.
? Vezi, Ticusor...! îi spuse Dan cu duiosie. Nu era mai bine sa te fi dus la mos Timofte?
Tic se scutura de apa ca un catel plouat, imitînd fara sa vrea jigodia de la picioarele lui:
? Ma duc, zau ca da, raspunse el. Numai sa-mi schimb hainele.
Nimeni nu se mai îndoia de asta data de sinceritatea prichindelului plouat.



CAPITOLUL IV

1

Mos Timofte cotrobai multa vreme în scrin pîna gasi obiec¬tul pe care-l cauta. Era o lulea, cea mai veche din colectia lui raspîndita prin toata odaia. O primise în dar, cu vreo treizeci de ani în urma, de la unul dintre directorii liceului, un vestit culegator de poezii populare. Era o pipa frumoasa, zvelta, în¬doita cu eleganta,, pe care profesorul o gasise într-un vechi burg german, renumit pentru institutiile si traditiile sale folclorice; i-o adusese lui mos Timofte, pe atunci nu prea mos, ca un fel de multumire pentru zelul cu care paznicul cotro¬baise podurile cladirii în cautare de carti si hîrtoage vechi. Mosul pastra luleaua ca pe un odor nepretuit si o folosea foar¬te rar. Ce i-o fi venit s-o aprinda în seara aceea, e greu de spus... Dar numai ce-l auzise pe Tic rostindu-si rugamintea si se simti cuprins de o bucurie cum rar mai traise. Nu prea era bine ce se întîmpla. Prichindelul cel cîrn, cu parul vesnic ciu¬fulit, mereu cu sacul doldora de pozne si nazbîtii îl cam frigea la inima. Hm...
Cu miscari lenese, domoale, batrînesti, mos Timofte îndesa jumatate de pachet de tutun în lulea, o aprinse temeinic, pufai de cîteva ori, apoi îsi îndrepta privirile si vorbele catre Tic:
? Si zi-i asa... Nu-i alt batrîn în oras care sa stie basme mai frumoase ca mine... Asta oare nu aduce olecuta a lauda? Asa, cît negru sub unghie...
? Si mai putin... marturisi Tic.
? Ei, daca-i mai putin decît negru sub unghie, spuse mosul abia stapînindu-si rîsul, atunci o sa auzi o poveste veche de prin partile astea...
Batrînul mai pufai de cîteva ori din lulea, îsi roti alene privirile prin încaperea strîmta, mobilata modest, dar sclipind de curatenie, si dupa ce îndeparta cu palma valurile de fum din fata ochilor îsi pironi iarasi privirile asupra musafirului care-i urmarise aproape cu teama ritualul:
? Asaaaa... Mmmmda... Veche, veche poveste... Am auzit-o si eu cînd eram de-o schioapa, de la un unchias foarte batrîn, calator prin lume cu oile. Începe si se termina ca toate poves¬tile, dar tîlcul ei musteste de întelepciune... Vezi mataluta, oamenii n-au fost niciodata prosti, au fost ei slabi sau lipsiti de putere, dar judecau cu multa glagorie rînduiala lumii... Si din gura în gura, prin vorbe si parabole, prin povesti mai ales, îsi spuneau pasurile si zugraveau chipul în care ar fi vrut ei sa se orînduiasca lumea... Nu eu am gasit adevaruril